Prezența Soniei Elvireanu a devenit tot mai vizibilă în peisajul literar în ultimii șapte-opt ani, prin volume de poezie și proză, ca și prin traduceri din limba franceză, dar și prin textele ei critice. Deși colaborează și la reviste străine, cronicile ei de întîmpinare au devenit abundente și pot fi citite mereu în mai toate revistele din țară, cu precădere în cele care contează. Pentru cei care citesc presa culturală, numele ei a devenit familiar și oricine a constatat că prezența i s-a intensificat simțitor de cîțiva ani încoace.
A devenit așadar aproape o obligație plasarea cronicilor într-un volum (Privind prin lucarnă, Editura Ars longa, 2025) cuprinzîndu-le pe cele publicate între 2017 și 2024, după ce o carte anterioară le adunase pe acelea dintre 2012 și 2017. Regretatul Dan Cristea teoretiza necesitatea de a se strînge în volume articolele de întîmpinare, ridicînd ansamblul lor la nivelul unei panorame a literaturii unei anumite perioade. Scriitoarea din Alba Iulia urmează acest îndemn, pe urmele și altor cronicari cu prezență statornică la posturile de veghe. Să notăm ilustra excepție a lui Nicolae Manolescu, care nu și-a adunat direct articolele deși, după unele revizuiri, le-a introdus în Istoria critică a literaturii române.
Titlul ales este semnificativ. Prin lucarnă, ce vede privitorul? Cu precădere partea înaltă a clădirilor din jur, negreșit cerul cu norii curgînd, ca la Nichita Stănescu, și stelele, iar dacă locuiește la Alba Iulia, priveliștea dealurilor. Este limpede că Sonia Elvireanu își propune o privire a nivelurilor elevate, avînd uneori farmec și nuanțe nostalgice. Autoarea francofilă s-a gîndit sigur la acoperișurile pitorești ale Parisului.
Tehnic, masivul volum e împărțit în opt secțiuni, pe genuri literare, poezia și proza din primele două părți dominînd spațiul cu 345 din cele 500 de pagini. Totuși, Sonia Elvireanu nu a ezitat să se ocupe și de volume de critică, eseu, istorie și teorie literară, memorii și literatură pentru copii. În ceea ce privește autorii aleși, ordonați alfabetic în fiecare capitol, autoarea procedează democratic așezînd alături, după cum se ivesc în fața lucarnei, nume care constituie „stele fixe“ ale firmamentului literar împreună cu ceea ce Răzvan Voncu numea „stele pitice“, observabile doar cu telescopul, comete și sateliți. Este o formă de onestitate pe care o practică poeta, aceea de a lua act de tot ceea ce observă și a încerca să fixeze traiectoriilor acestor prezențe celeste.
Astfel, autoarea își împarte atenția egal între subiectele sale. Gabriel Chifu stă alături, la poezie, de Rodica Gabriela Chira și Aura Christi, Adrian Alui Gheorghe de Gheorghe Jurcă (unul dintre favoriți, cu patru cronici la poezie și șase la proză) și Ioan Mateiciuc, iar, la proză, Flaviu Predescu și Nicolae Prelipceanu, în ipostaza de romancier, șed între Ion Popescu-Brădiceni (cu romanul Ostrakon) și Constantin Stancu. Secțiunea eseu cuprinde doar trei autori pe care exegeta îi plasează, judecînd după textele dedicate lor, cam pe aceeași treaptă a podiumului: Dimitrie Grama, Gelu Negrea, Horia-Roman Patapievici. E ca la poza finală, de după intonarea imnului, cînd medaliații cu bronz și argint, urcă pentru cîteva secunde alături de campion.
Trebuie să admitem că, uneori, poate cam des, în afecțiunea ei pentru autori și poezie, comentatoarea versurilor le investește cu virtuți exagerate. „Eul își află albia căutată prin iluminare, fiind în armonie cu divinitatea“, scrie Sonia Elvireanu despre pasajul „Sfînt e tot ce mă atinge, tot ce trece (sic!) prin mine“. Altora le-ar provoca un zîmbet pe sub mustață, în amintirea unei epigrame pe care Păstorel i-a dedicat-o Veronicăi Porumbacu.
E meritoriu că Sonia Elvireanu se referă, cu îndrăzneală intelectuală, la autori precum Mircea Anghelescu, Răzvan Voncu, Aurel Pantea, Irina Petraș, Horia Bădescu și destui alții (pe unii i-am citat mai sus). Este, de asemenea, de lăudat că se ocupă și de cei care nu au parte prea des de luminile rampei, neocolind autorii apropiați ei, geografic. Cu toate acestea, cred că împinge spiritul caritabil prea departe cînd ia în serios, sau așa pare, titluri ca Menuetul menestrelului morbid de Ara Al. Shismanian sau teoretizările despre transmodernism ale lui Ion Popescu-Brădiceni, crezînd că „textul [aceluia] e oglinda unei alchimii a limbajului“. Urmează citatul: „Limbajul intră într-o alchimie/ Rostirea singulară se confundă.“
Concluzia e totuși optimistă. Soniei Elvireanu totalul îi dă cu plus. Într-o epocă în care cronicarii au cerut pace, predînd armele poeților, prezența autoarei pe cîmpul de luptă (surdă) a actualității este necesară și benefică. Doar mai ușor cu supralicitările care nu fac bine nici la bridge.