Din lumea ideilor

Pentru fondatorul secției de teatru de la Filologie și directorul Naționalului din Cluj, pentru cel care debuta în critică scriind despre Radu Stanca, a doua ediție a monografiei fondatorului Cercului de la Sibiu/ Cluj este, încă o dată, emblematică. Încă o dată, pentru acum că există și aceste argumente ale biografiei intelectuale – în vreme ce la momentul 1978, anul primei ediții, argumentele erau doar schițate, Ion Vartic era un tânăr universitar, conducător, alături de Ion Pop și Marian Papahagi, al revistei estudiantine Echinox. Opțiune biunivocă, teatrul se află, în această monografie, în centrul operei lui Radu Stanca, tot așa cum teatrul se află în centrul preocupărilor lui Ion Vartic, viziuni și atitudini ce se intercondiționează. Cuvântul fondatorului de teatru se vede în momentul în care descrie estetica lui Radu Stanca; astfel, circumscris unei zone de sincronizare în ciuda lipsei de comunicare și de dialog din România obsedantului deceniu, teatrul lui Stanca ar face parte din teatrul postbelic, alături de Anouilh, Hauptman, Sartre, revendicându-se de la expresionismul Antigonei lui Hasenclever. Noțiunile au alte perspective, din moment ce „drama nu mai emoționează publicul pentru simplul motiv că nu-l mai interesează destinul individual, egoist, spectacolul psihologic al unui erou singuratic, [iar] destinul unui personaj devine captivant în măsura în care conține destinul tuturor“ – în vreme ce „eroul tragic modern nu e cel care doar acceptă conflictul inevitabil cu forțele adverse, ci cel care dorește această luptă, provocând-o“. La Radu Stanca, „în procesul de închegare a unui spectacol se produce o mutație de structură, un transfer de procedee, de la poetul dramatic la regizor, acestea datorită lui teatralizându-se“. Nota de subsol a lui Ion Vartic completează comentariul, întrucât „între scenă și sală comunicarea este directă, creatorii și contemplatorii «se văd» și se contemplează reciproc, deoarece publicul (care nu rămâne – sau n-ar trebui niciodată să rămână –, subliniază criticul, la un stadiu receptiv pasiv, apatic) are o funcționalitate contemplator-creatoare“. Sunt, în genere, note datate 2020 (iar altele nedatate), care alcătuiesc un dialog intertextual foarte interesant, o etajare a textului; în plus, pentru fiecare dintre preocupările lui Radu Stanca (poezia, teatrul, teoria teatrului), volumul are o secțiune de antologie, unde sunt reproduse cele mai însemnate texte din creația autorului; surprinzător față de tradiția literară, un text teoretic precum Resurecția baladei, prin care se justifică și se poate înțelege o întreagă orientare estetică a poeziei cerchiștilor, nu își găsește locul în antologia ce acompaniază volumul. A doua parte a cărții, intitulată „După o jumătate de veac“, reunește intervențiile despre Radu Stanca publicate de Ion Vartic după apariția primei ediții a monografiei, apărute într-un peisaj cerchist postnouăzecist complex, de reevaluare a arhivelor, în care se înscriu memorialistică (pornind de la ediția a doua, ce restabilește croșetele cenzurii comuniste, a Unui roman epistolar de I. Negoițescu/ Radu Stanca), studii critice și restituiri (semnate de Marta Petreu, Dan Damaschin, Alexandru Ruja, Farkas Jenő, de exemplu), reeditări diverse. Aici sunt amintiri ale nepotului Ion Vartic despre unchiul Radu Stanca, interpretări variate ale operei sale, cu divagații care arată personalitatea autorului. De pildă, la un spectacol cu O scrisoare pierdută în montarea lui Sică Alexandrescu, reacțiile lui I. Negoițescu și ale lui Radu Stanca îi prilejuiesc lui Ion Vartic, omul de teatru, o directă incursiune în istoria montărilor lui Caragiale, de la Ciulei la Tompa Gabor sau Mihai Mănuțiu. Pe de altă parte, autorul, legatar al arhivei Radu Stanca, schițează o serie de portrete ale celei care a fost permanent alături de scriitor, actrița Doti Stanca (n. Ghibu), și a fiului lor, Barbu, expresie tulburătoare a genialității pentru care numele de Euphorion nu poate cuprinde esența, chiar dacă desemnează copilul Elenei din Troia cu Faust, chiar dacă Euphorion a fost un titlu de revistă a Cercului de la Sibiu, imediat postbelică, rămasă, din felurite motive ale vremurilor și ale politrucilor, în stadiul de proiect. Este o expresie completă a lui Radu Stanca, văzut în ansamblul vieții sale: „Numai cine n-a lucrat într-un teatru nu-și poate da seama cât de mult au realizat împreună, pe scenă, Radu și Doti Stanca în numai nouă ani: după nenumărate repetiții, nouă montări cu mari piese românești și universale, metamorfozând Teatrul din Sibiu într-unul din cele mai bune din țară“. Monografia despre Radu Stanca este, în același timp, și o monografie despre cerchiști, cu accent pe ceea ce Vartic numește „componenta existențială-tragică“; dimensiunea cărții, care a fost masiv cenzurată la prima ediție, din anii 1970, este exprimată în ultimul ei enunț, cu sublinierile de rigoare: „lunga persecutare a acestei grupări este una dintre cele mai grave crime culturale comise de regimul comunist“. Între „Poetul este secretarul morții“, ultimul enunț, estet, al ediției precedente, și cel al prezentei ediții se află o întreagă biografie, cu însemnătatea teatrului și deplasarea receptării lui Radu Stanca de la poezie la teatru (o bună bucată din cea de-a doua parte a volumului discută despre teatrul lui Radu Stanca), cu implicațiile vremurilor sub care s-a aflat Radu Stanca și cu o anumită proiecție despre idealism. Așa cum coperta I este realizată pe baza unei fotografii-colaj din alte fotografii, pentru a reda o anumită realitate, cu atât mai nobilă cu cât este mai ideală, fotografia unui cuplu. Radu și Doti Stanca, ars doloris.