Liviu Capșa ne oferă o poezie ludică sau, în pofida aparențelor, una gravă? Și una, și alta, întrucât un condei inspirat poate cultiva o ambivalență a celor doi factori răspunzând în ultimă instanță raportului dintre relativ și absolut. Umorul e aici lejer în desfășurarea sa spectaculară, patetismul e doar pe alocuri sugerat, aidoma unui contrast menit a da un contur viziunii mixte adoptate. Predomină o tactică a minorului care scoate în evidență impulsurile majore, prezente sub chipul unor jucării nu o dată înfățișând fără complexe un șir de miniaturi apocaliptice. Un gen de realism neastâmpărat cu relaționări fantaste, la care bunul simț public prezumat mereu e invitat spre a se putea recunoaște. Pledoaria poetului – acesta e avocat de profesie – înfățișează o logică transmutată în ficțiune, prezumând un efect convingător. Drept care o atmosferă democratic șugubeață pogoară peste oameni, locuri, fapte precum o socializare a tacticii auctoriale, ansamblul devenind un miraj al cotidianului. Textele prezintă cu ingeniozitate ceea ce am putea numi paradoxal un lirism colectiv. Frecvent e vizată o grandoare falsă, comunicată persiflator: „s-au șmecherit și statuile astea/ ba ne fac cu ochiul/ ba ne trag de mânecă/ uneori chiar își ridică pălăria/ când trece vreo damă/ mai abordabilă// li s-a urât cu eternitatea/ nu-și mai încap în piatră/ mâine-poimâine or să plece pe străzi/ vor da buzna prin case/ își vor cere dreptul la viață“ (statui). Le țin isonul promisiunile demagogice: „vor fi licitații capitale/ pentru viitorul țărișoarei din est (…) toate promit să soarbă mucegaiul/ să spulbere rugina să albească petele/ nici o stradă n-o să mai cadă în gropi/ nici un fir de gunoi/ n-o să mai freamăte-n vânt“ (Se anunță schimbări). Pe alocuri ne întâmpină un contrapunct elegiac: „o casă părăsită între blocuri/ ziduri crăpate/ coji de var curgând din pereți/ ferestre cu sticla zdrențuită/ burlane atârnând ca niște mâini frânte// și curtea cea răbdătoare/ cu barba de ierburi încâlcite/ cutreierată de melci de gândaci/ umezită de broscuțe cât unghia// (…) desigur în curând va fi demolată/ împrăștiată pe maidanele primitoare/ ștearsă din peisajul/ transformat în pământ primitor“ (Mica atlantidă). Dar, nefiind o natură sentimentală, autorul se redresează lesne, evocându-și copilăria pe un ton distant de badinaj: „toată copilăria mea/ a fost vegheată de portretele/ unor bătrâni triști și-ngâmfați/ agățate de nu știu cine pe pereți// mai târziu am aflat/ că erau bărbații care ne dirijau viața/ așa cum nea Picu își conducea/ atelajul lui cu doi cai/ cu care căra borhotul la saivanul de oi/ al fermei din vale/ atent să nu dea prin gropi/ sau Doamne ferește/ să nu se răstoarne“ (Portrete). Periferia dobândind nu mai puțin decât accente licențioase: „ah melancolia cartierelor periferice/ când vântul scuipă pe străzi/ chicoteli fierbinți șoapte spurcate// prin curțile clocite de praf/ cișmelele plâng în neștire/ iar florile transpiră miresme dulcege/ înnebunind lighioanele/ ce nuntesc prin cosmodromurile podurilor/ cu ieșire directă la stele// în curând se apropie și ora/ când luna despică țeasta bețivului/ care urinează pe garduri/ apoi plictisită se trântește pe spate/ precum curva la care cotizează/ tot cartierul“ (Ah). Un vizionarism al trecutului, începând muzical romantic, se termină cu un fiasco al prezentului: „hai s-o tulim iubito din lumea asta rea/ să emigrăm în timpul altui veac/ tu să te-mbraci în rochii lungi de catifea/ iar eu cu pălărie papion și frac (…) să ne ghicim în zațuri de cafele/ un viitor deja de noi trăit/ când s-or lovi frenetic de manele/ de politicieni cu gabaritul depășit// apoi să dispărem fără de urmă/ sorbiți de roua marilor grădini/ și-n timp ce ei se bălăcesc în turmă/ noi să primim brevet de heruvimi“ (Marea evadare). Afectul e fredonat doar pentru a se revărsa în umor: „peste somnul ei se cerne/ roua fețelor de perne// și pe sâni îi umblă-agale/ florile din pijamale// iar pe trupu-i alb ca spuma/ un cearșaf își lasă bruma// numai eu rămas ca sfântu/ o privesc și mă încântu“ (Ca un sfânt). E amuzant de urmărit cum erosul balansează între senzualitate și frondă, ezitând a se opri la una dintre ipostaze: „te-am iubit iubito/ cu toate puterile mele/ ți-am iubit calitățile comune/ defectele rare/ puterea de-a o lua de la capăt/ când abandonam resemnat/ rujul rămas pe pahare// ți-am iubit iubirea fără cuvinte/ pudriera rimelul creionul dermatograf/ picioarele marmoreene susținând/ precum coloanele antice/ templul dragostei înălțat sub cearșaf“ (Te-am iubit). Însăși speranța e miștocărită prin proiecția sa în concretul corporal, mai precis prin imaturitatea acestuia: „sub veghea noastră/ i-au înmugurit dințișorii/ i-am făcut fotografii cu pompon/ i-am înșirat anișorii pe ață// sub ochii noștri/ a îndrăznit primii pași/ a gângurit primele vorbe/ ea este bucuria vieților/ și a morților noastre“ (Părinții speranței). Dispoziția burlescă se lasă absorbită de realul monoton, depreciativ în sine: „Pustiu de duminică după-amiază/ O zăpușeală slinoasă/ Băltește pe străzi peste case (…) În turnul din centru/ Eternitatea-și țese amăgirea/ Între limbile ceasului frânte// Doar castanele ce se sinucid în neștire/ Ne amintesc că moartea-i aproape“ (Pustiu și eternitate). O caricatură a prezentului cuprinde o șmecheră întoarcere pe verso a finalului: „un pumn de cireșe/ într-o cască// un tanc ținând de coarne un plug (…) un raid de berze/ sosind din țările calde// un câmp pe care/ fac instrucție macii// așa ar arăta lumea noastră/ dacă n-ar fi altfel“ (Un pumn de cireșe). Precum și cu un aer de bilanț un parodic rechizitoriu al secolului nostru incipient, în care accentele persiflatoare trec într-o gravitate ce dă glas nemijlocit conștiinței ca atare. Nu fără o preaposibilă aluzie la trena creației postmoderniste care o însoțește: „veacul acesta/ care nu dă nimic pe gratis/ ba îți și ia din ce nu ai/ care te-mpinge la marginea lumii/ unde treieră lăcustele/ și urlă melancolicii lupi (…) veacul acesta/ lingușit de atleții dorinței/ zdrobit de aventurierii/ care au dat pălăria pe cască// veacul acesta/ iată a-ncăput pe de-a-ntregul/ în gura neiertătoarelor bocitoare/ care-i doinesc oda sfârșitului“ (Bocitoarele veacului). Ceva din secvențele bufe ale unui Arghezi bine dispus (nu și din stilul acestuia), ca și neîndoios umorul fin melancolic al lui Topîrceanu ni le putem reaminti prin versurile cu vitală personalizare ale lui Liviu Capșa, aruncând un fascicul de lumină asupra actualei lumi poetice prea adesea aservite întunericului.