Membru marcant al Societății Române de Psihanaliză, profesor universitar, autor a numeroase articole și cărți pe teme de interes psihanalitic, Vasile Dem. Zamfirescu trasează, în Nevroză balcanică, ajunsă la ediția a doua, liniile de contur ale spectrului nevrotic, întâlnit în cadrul mentalităților, comportamentelor, relațiilor dintre noi și ceilalți. Autorul pornește de la ideea că „personalitatea nevrotică“ este „rezultatul prelucrării defectuoase a unui conflict psihic“, destul de caracteristic Peninsulei Balcanice .
Situații pe care continuă să le explice chiar în primul eseu, Ce este nevroza balcanică?, unde afirmă „că una dintre trăsăturile psihice proeminente ale românilor este deficitul narcisic“. Acest fapt devine cauza traumelor și a inechităților sociopolitice care au amprentat, modelat personalitatea românilor dintotdeauna. Între „nevoia de autoafirmare, constitutivă omului“ și „suma normelor culturale reglatoare“ se deschide prăpastia dezbinării și a transferului de ură și suspiciune asupra celuilalt, a străinului. Din acest unghi psihanalitic, în textele unor conferințe ținute de autor de-a lungul timpului, apar radiografii lucide ale fenomenului Pitești, ale formelor de tortură fizică și psihică sau ale modurilor în care rolurile de prădător și de pradă devin maleabile, chiar interșanjabile. Amintit în carte, Emil Cioran se leagă de acel „deficit de vitalitate“, care ne-a marcat devenirea și destinul.
Într-un limbaj care îmbină flerul intuiției cu erudiția științifică, autorul ne oferă explicații/diagnostice psihanalitice ale unor fapte, gesturi sau tipare comportamentale. Sunt analizate tendințele conflictuale subscrise unui fond latent, inaparent, care influențează decisiv biografia unor personalități intelectuale. Astfel, în recenziile dedicate unor volume semnate de Ruxandra Cesereanu, Mihaela Miroiu, Livius Ciocârlie, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Pascal Bruckner sau Irvin D. Yalom, autorul oferă câteva profiluri/portrete psihanalitice interesante, printr-o subtilă îmbinare dintre informațiile biografice și detaliile picante, stranii în anumite cazuri, de proveniență psihosomatică, în măsură să justifice anumite conduite, atitudini sau obsesii. Lipsa afecțiunii materne a fost decisivă, în cazul lui Adrian Marino, fapt care a dus la transformarea autorului, conform lui Zamfirescu, „într-un narcisic vigilent la reacțiile celorlalți“. De asemenea, proverbiala tăcere blagiană a avut drept cauză, în copilărie, distanțarea afectivă a mamei. Muțenia de lebădă a poetului a generat, conform previziunii psihanalitice, „atracția lui Blaga pentru mister, atât în poezie, cât și în filosofie“. Narațiunea biografică și cea psihanalitică se completează armonios, în majoritatea acestor eseuri, concluziile științifice ale autorului forează adânc în universul copilăriei, intuiește faliile nefericirii sau ale lipsei stimei de sine, cu repercusiuni semnificative în cazul personalităților complexe/complexate de mai târziu. Ura de sine la adresa Anei Blandiana, vizată de oprobiul public, resentimentar vizavi de calitățile intelectuale și civice ale poetei, accentuează, după autor, „catastrofa narcisică“ sau, și mai grav, „proiectarea urii de sine a acuzatorilor asupra victimei“. Dacă Octavian Paler, prin delimitarea sa față de trecutul umbrit de simpatii comuniste, „a fost un nevrotic, ca noi toți“, dar „nu un psihopat“, în cazul lui Ion Vianu există „indiciile pentru conturarea complexului patern specific“. Aflat, în tinerețe, sub autoritatea olimpiană al lui Tudor Vianu, acesta trăiește sub auspiciile unui „complex patern“, depășit, nu și neutralizat, printr-o atitudine de frondă asumată, prin stabilirea unui traseu profesional, paralel cu cel al ilustrului critic. În cazul lui Nicolae Manolescu, autorul se lansează parcă prea de tot în apele adînci ale intuiției atunci când explică aparenta eșuare a criticului ca scriitor de beletristică și justifică fascinația criticului pentru cărți sau „plăcerea posesiei“ acestora, printr-un „sentiment de pierdere“ generat de sincopele afecțiunii părinților. Psihanalistul se bazează pe mărturiile marelui critic, extrase din opera memorialistică Viață și cărți, care conturează profilul unui cărturar pentru care retragerea în bibliotecă a oferit confortul unei vieți intelectuale și psihice împlinite. Biblioteca, astfel, a devenit o fortăreață culturală și identitară, de neclintit în iureșul vremurilor și al istoriei.
Ultima parte conține articole concentrate pe modul în care psihanaliza a fost implementată în mediul academic românesc, impactul asupra cercetătorilor de la noi și din alte părți, precum și deschiderea autorităților față de acest domeniu care, după revoluție încoace, a căpătat tot mai multă amploare. Este realizată apoi disocierea dintre psihanaliza lui Freud, bazată pe rigoare științifică și experiment clinic, și cea a lui Jung, influențată/ modelată mai degrabă de elemente filosofice și culturale. O carte-oglindă în care merită să ne privim, cu luciditate, chipul exterior, dar și cel/cele interioar(e).