Poemele „ciclului balcanic“ al lui Ion Barbu au fost stimulate de victoria lui Mustafa Kemal (liderul Mișcării Naționale Turce) asupra Greciei, în războiul din 1919-1922. Război care, ulterior regimul Junilor Turci, a consfințit, prin Tratatul de la Lausanne (24 iunie 1923), recuperarea teritoriilor grecești din Anatolia și fondarea Republicii Turcia, după ce Marea Britanie și Franța sprijiniseră, prin Tratatul de la Sèvres (1920), împărțirea fostului Imperiu Otoman (aliat al Germaniei) în favoarea Greciei (aliat al Antantei). Nepotul maistrului zidar omonim din mahalaua bucureșteană, fixat afectiv în vechea „raia“ din Giurgiu unde a crescut, salutase liric această victorie, asimilînd resurecția autohtonă cu deschiderea unei „flori a Turciei“ regenerate: „–Deschide-te, Isarlîk!//Să-ți fiu printre foi un mugur,/S-aud multe, să mă bucur/La răstimpuri, cînd Kemal,/Pe Bosfor, la celalt mal,/Din zecime, în zecime,/Taie-n Asia grecime;//Cînd noi, a Turchiei floare,/Într-o slavă stătătoare//Dăm cu sîc/Din Isarlîk!“ (Isarlîk, versiune finală, Joc secund, 1930). Fragmentul trimite, probabil, și la victimele grecești din timpul războiului sau la transferurile de populație. Cînd E. Lovinescu persifla în Agendele sale din 1924 „țigăniile“ de „poseur detracat“ ale poetului pe care-l lansase și pe care-l prețuia, nu le bănuia substratul anti-antantist. Mai tîrziu, Adolf Hitler se va recunoaște atras de felul în care „Noua Turcie“ a lui Mustafa Kemal își eliminase populația armeană și grecească; or, se știe spre cine au mers, după 1938, simpatiile politice barbiene. Hermeticul avocat al „lumii lui Anton Pann“, atras de recuperarea fantasmatică prin filtru otoman a „helenismului neistoric“, cu misteriile eleusine, orfismul și oda pindarică, explicase criza civilizației antice grecești – definite de spiritul geometric – prin incapacitatea de a concepe numărul irațional. Problemă rezolvată prin algebra adusă ulterior de arabi. Matematicile superioare, perfecționate la școala germană a lui Hilbert, Riemann și Gauss, vor ridica această „lume“ la Idee pe calea unui abstracționism hermetic. Deși alianța intelectuală germano-turcă a umanistului matematician pare a trăda și o afinitate (geo)po litică, exegeții post-lovinescieni au privilegiat matrița „poeziei pure“ franceze în defavoarea ideologiei lirice (antilovi nes ciene), care-l plasa în paradigma unui modernism „epifanic“ (Roger Griffin, Modernism and Fascism), de tipul Cantos-urilor lui Ezra Pound.
Nicolae Manolescu atrăgea atenția, în Istoria critică…, asupra evoluției poeziei barbiene „de la nietzscheanismul dintîi (care fusese și al lui Blaga) la predilecția către «forma etnic închisă, nemișcată», cum o definește Călinescu, din ciclul Isarlîk, marcată de interesul (…) pentru «ereziile bogomile ale populației dunărene» și, de acolo, la apologia legionarismului și a lui Hitler“. O va face mai nou, între alții, Bogdan Crețu. Numai că diagnosticul ideologic nu concordă cu cronologia textelor, ciclul Isarlîk fiind scris imediat după sonetele „parnasiene“ cu substrat nietzschean ale debutului și mult înaintea exaltărilor legionaro-hitleriste, care nu mai au, Nota Bene, nimic „balcanic“. Apologie lirică și discurs legitimator, Isarlîk premerge borealismele din Riga Crypto… și Uvedendrode sau abstracționismele din prima secțiune a Jocului secund, ordinea ciclurilor în sumar fiind deliberat inversă ordinii scrierii lor; greu de crezut așadar că, odată cu el, „se accentuează tendința localistă și pitorească și, în fond, antioccidentală“. În fond, Sadoveanu era pitoresc-levantin și filoturc în Ostrovul lupilor, dar antilegionar și antihitlerist. Că Barbu construiește, cu tehnici heraldice de tip Mateiu I. Caragiale, o fantasmă identitară proiectată oniric și o mitologie balcanică epurată, în răspăr cu modernizarea occidentală, în linia unei întoarceri a fondului refulat „nelatin“ (Lucian Blaga), este însă cert. Balcanismul său e vecin, prin abstracționism, avangardei constructiviste, fiind, în același timp, mai radical tradiționalist decît ortodoxismul epocii, ancorată inclusiv în spiritualități răsăritene pre- și necreștine. Modernismul regresiv și esoteric din Isarlîk nu se orientează spre Apus și Septentrion (ca în precedentele cicluri ale Jocului secund), ci spre Răsărit și Sud, sub semnul atemporalei cetăți. Arheolog liric și abstractor de chintesențe, autorul recuperează incantatoriu fondul lexical turcesc, arhaizat, al limbii române, reabilitînd afectiv atmosfera Vechiului Regim (post)fanariot. „Localismul“ celebrat nu are un caracter naționalist (admiratorul lui Poe, Rimbaud și Rilke denunța patriotismul de „folclor românesc“ inclusiv la prețuitul Blaga), ci transfigurează lingvistic halucinația unui Imperiu răsăritean seducător și crud, cu o spiritualitate și o multietnicitate specifice.
Dincolo de caracterul „balcan, peninsular“ al tîrgului „temut, hilar“, numele Isarlîk evocă, după cum va observa Vladimir Streinu (în Adevărata biografie a lui Arhimede Nastratin – Facla, 1935), satul turcesc Hisarlik (hisar = cetate suprapusă), sit arheologic unde H. Schliemann a descoperit, la 1870, vestigiile Troiei: „ultima Grecie“ la care visa poetul, prin filtrul măscăriciului itinerant Nasreddin Hodja, înțelept-fanion al spiritualității populare levantine. Vestigii analoage ale Curții Vechi din București vor fi elogiate în comentariul hagiografic despre Craii… lui Mateiu I. Caragiale (Răsăritul Crailor), unde aristocratismul stilistic e numit, osmanlisch, „căftănire“ („astăzi, prostescul nostru scris se căftănește“). Fără a mai vorbi de prețuirea pentru Ion Ghica, „beiul de Samos“ cu solidă formație matematică. În motto-ul ciclului Isarlîk „lumea turcă“ se lasă proiectată într-o durată ideală, celestă: „Dunărea împărătească/O înlănțuie, s-o crească/Lance sau catarg, s-o urce/În durata lumii turce.“ Rîvnită de toate marile puteri europene în secolul 19 ca ax al unei confederații regionale, Dunărea devine emblema geografiei turco-otomane a unui Rai neschimbător („Raiul meu, rămîi așa!“) și a unei gîndiri care – moralmente – nu se situează „dincolo de Bine și de Rău“, ci în terțul inclus al „logicii lui Hermes“: „La vreo Dunăre turcească,/La șes veșted, cu tutun,/La mijloc de Rău și Bun.“ Cu imaginea aceluiași fluviu se deschide, fastuos, poemul Nastratin Hogea la Isarlîk, a cărui primă propoziție – „Țara veghea turcită“ – dezac tivează, discret, un etno-stigmat: „turcirea“ înțeleasă ca aservire identitară e înlocuită, aici, de „turcirea“ ca „veghe“ înalt-contemplativă (precum cea a poescului Roderick Usher din prefața la Eulaliile lui Dan Botta), iar identitatea periferică se așază sub protecția spirituală a unui imperiu crepuscular. Pentru ca Încheiere să conțină, la final, o kenoză: scufundarea mîntuitoare în apa „albă“ a subconștientului istoric turc: „Eu, sub piatra turcă, luat de Isarlîk/La o apă albă intru – bîldîbîc“.
Replică a Penei Corcodușa din Craii…, avînd, ca și ea, un tre cut erotic de finit de dan țuri „acanà“ cu „muscalii și cu turcii“, Domnișoara Hus, cu personajul ei fantast și șui, descinde, în egală măsură, din Kir Ianulea, Calul dracului sau Abu-Hasan ale grecului fotografiat la Berlin cu fes de arnăut. Cele mai frumoase poeme de atmosferă turcească produse de acest maestru al orchestrațiilor fonetice nu sînt totuși cele din Joc secund, ci Selim (Viața Românească, 1922) și Cîntec de rușine (Contimporanul, 1924), rămase în afara volumului.
În primul, categorii negative ale imagologiei orientalizante privitoare la Balcani sînt valorificate expresiv: „Sta un biet țigan turcit/La un cap de pod, pe vine/De toți dracii chinuit./Și la rău, drumeți, jivine/Cu glas spart hodorogit/Cîntec zice, de rușine./Hee miul biul gee/Miul biur è doldù/ – Hananama mù!/La Zornur, pe Ikdar Enghe,/Muri azi o pezevenghe…“ „Cam grecoaică, cam ovreică“, decapitata pezevenghe căreia îi e dedicat lamento-ul, deținea leacuri miraculoase pentru impotența „moșnegilor“ din „țara turcească“: o taumaturgie a erosului deocheat, așadar. Fantasmele se pierd însă, nostalgic, în inocența copilăriei autorului, iremediabil sedusă de dulciurile din panerul unui negustor ambulant turc (arta culinară rămîne una dintre cele mai cuceritoare moșteniri ale ethos-ului otoman). Versurile proto-dimoviene din Selim au limpezimea înșelătoare a zaharicalelor transfigurate de candoarea copilului și reveriile suprapuse ale adultului: „Giugiuc, mi-am zis, iar ochii priviră mai cruciș./De mult n-a fost la turcul atât aliș-veriș…/Zi darnică, de lapte și miere, aferim!/Hai, ia ce vrei din coșul lui Haivada Selim./Și trase mucavaua panerului turtit…// Ca sculele-n sipeturi, așa mi-ați răsărit,/Alvițe rumenite, minuni de acadele/Sticloase – numai tremur, văpăi și ape, ca/Ocheanele de limpezi, de mici, la fel de grele…/O rază prăfuită prin toate furnica./…/(Răsfrîngeri vechi… Cuvîntul ne-ncăpător nu poate/Să zică iazul verde ce-mi tremurați și-acum…/ Biet turc legat de biete cleștare…) Dintre toate,/El candelul mi-alese…“ Nu lipsește din repertoriul seducției balcanice nici maneaua, care evocă strigătul negustorului oriental („Un strigăt de-nserare își trăgăna cuvîntul/Ca o manea de moale, și larg: «Hai, braga bun».“) În asemenea versuri çok güzel, Ion Barbu nu are nevoie de schelăria abstractizărilor ideatice pentru a atinge transparențele de zahăr candel ale excelenței lirice.