„Atâta timp cât oamenii nu sunt antrenați să se abțină să judece în absența dovezilor, vor fi induși în eroare de profeți aroganți și, prin urmare, este probabil ca liderii lor să fie ori fanatici ignoranți, ori șarlatani necinstiți.“
(Bertrand Russell, Unpopular Essays, 1950)
Mi-e dor de felul în care vedeam lumea pe vremea când nu știam prea multe despre ea.“ Așa răspunde Snoopy, cățelul, la întrebarea lui Charlie „De ce ți-e dor?“ E și perspectiva acestor rânduri.
E tot mai limpede că a ști nu înseamnă a înțelege, iar informația nu adevăruri îți pune la îndemână. Argumentul paparazzilor cum că cetățeanul are dreptul să știe, să fie informat scuză goana după senzaționalul de mucava și nesocotirea adevăratelor nevoi de cunoaștere ale cetățeanului. E adevărat, însă, că presa vorbește despre a ști în sensul de a afla, nu de a înțelege, de a cunoaște o anume stare a lucrurilor. A afla nu depășește nivelul „gura lumii“, bârfa joasă. Regula decenței, a bunului-simț, a discreției nu se mai poartă azi. Cum, de altminteri, nu se mai poartă nicio regulă, nicio rânduială. Glumind galben, aș spune că nici măcar „(o)rânduiala cea crudă și nedreaptă“ nu se mai poartă. Totul e capriciu, nestatornicie, bun plac, toană. Ism-ele zburătăcesc liber prin aer și se lipesc pe orice, pe oricine. Oricare poate să însemne ceva, dar și opusul său. Știrile cât de cât serioase și chiar grave, adesea, apar alături de insignifiante detalii de culise. Zarva cu sens ori fără a mijloacelor de comunicare e, cum spuneam cu alt prilej, „in-otică“, ne țiuie în urechi bruind îndrăzneala oricărui gând pe cont propriu. Nimic nu mai e departe, ex-otic. Blazat, îmbuibat cu știri, nu mai ai niciun dor și nicio dorință. Lumea amăgită cu iluzia informării la zi înghite hulpav masca realității, simularea ei colorată și stridentă, și o varsă la rândul ei, măsluită cu intenție sau fără intenție, mai departe. Ea nu mai leagă nimic, nu încheagă nicio brumă de adevăr, de con-vorbire. Omul asistă la scandalul culiselor revărsate scos sub reflectoare și ignoră senin și păgubos ce se întâmplă pe scena ascunsă vederii lui. „Sinceritatea“ a devenit masca profitabilă a ascunzișurilor vinovate. Baudrillard vorbea despre ob-scenitatea lumii de azi care scoate pe scenă (ob-scenă) lucruri menite să rămână discrete și intime pentru a nu pune în pericol echilibrul interior al ființei și efectul final al spectacolului existenței. Dar culisele care inundă astăzi scena sunt fantoșe, căci nu dezvăluie sforile trase dincolo de scenă, ci se prefac că le arată pentru a obscuriza adevăratele, interesatele și mai niciodată inteligentele sforării. Lumea și-a rătăcit rânduiala și nu mai are un rând căruia să vrei să i te alături. Pământul abia mai respiră, acoperit cu puzderii de rânduri egoiste, nestatornice, ieșite din minți. Cetățenii sunt turmentați, carența de viitor se adâncește, iar carența de trecut e recomandată, mai nou, ca soluție a toate.
Orbii lui Breughel ne pot deveni emblemă globa lizată. Suntem orbeții mileniului trei, cei care pierd treptat controlul asupra propriei existențe. Ca în cazul avionului pus pe pilot automat când o defecțiune a butoanelor de alarmă anunță că unul dintre motoare nu mai funcționează. Pilotul-om îl oprește, ascultând de „știrile“ robotice, și în clipa următoare avionul e în vrie, căci, vai, celălalt motor era cel bolnav, știrea emisă de pe panou era un fake-news. Tot astfel, media mă anunță că are grijă să știu tot, căci e dreptul meu. Eu, omul de azi, închid butonul informației pe cont propriu și constat prea târziu că ignoranța în care am fost astfel aruncat e ucigașă. Cum prevăzuse Alexis de Toqueville, deasupra mulțimii de oameni rătăciți stă „o putere uriașă, tutelară, care nu are drept scop pregătirea oamenilor pentru vârsta matură“, ci „să-i fixeze irevocabil în copilărie“, ca să se gândească exclusiv la desfătare. Una care „să-i scutească în întregime de neliniștea de a gândi și de greutatea de a trăi“ (citat în scrisoarea lui Thierry Wolton către Liiceanu din volumul Muzica gândirii. Gabriel Liiceanu în dialog cu prietenii săi, Editura Humanitas, 2022).
Circumstanță agravantă: irumperea AI într-o lume gata să se mire, să se minuneze, să se lamenteze dar nu să învețe, nu să înțeleagă și să găsească soluții. A început și se înstăpânește era ignoranței informate, omul caută pe Google informația care îi convine sentimental și ignoră avertismentele observatorilor lucizi ai Istoriei, care au obosit să vorbească în pustiu: „2026 will not be the apocalypse – but it may be the year the most lucid minds walk away. We, the observers of history, are not losing hope in humanity, but in its refusal to learn. When wisdom is ignored long enough, it doesn’t disappear – it withdraws. And that, more than any external threat, is what truly puts civilization at risk.“ (Yuval Noah Harari, la Davos).
Când mă gândesc la lumea de azi, după o rundă de urmărit știrile zilei, îmi pare un ocean sufocat de grămezi mizere de peturi – mi se arată adesea pe ecrane și monitoare imagini cutremurătoare. Dar îmi iau seama apoi și îmi spun că e un adevăr parțial și manipulat(or), după regula mass-media care își asigură rating-ul scoțând la suprafață Răul. Atrăgător, acesta, căci sugerează că lucrurile sunt atât de grave, încât nu mai e nimic de făcut. Dar, dincolo de stratul mizer, apele sunt pline de viață și culoare și stă, încă, în puterea noastră să îndepărtăm cu cap Răul. Toată această permanentă amenințare cu crize și apocalipse pune în primejdie chiar funcționarea mecanismului social. E nevoie de veghe, de limpezire a privirii și a minții. Căci lumea continuă să existe, deși e umbrită, maculată de haosul politic, ideologic, religios. Adevărul a dispărut sub avalanșa dezlănțuită a adevărurilor individuale ori de grup (gașcă?). Ca apele acoperite de talazuri de peturi murdare, cu efecte dezastruoase asupra mediului, dar încă nu de tot mortale, gesturile lumii de azi dau impresia unui circ ieșit din țâțâni, cu actori care execută năuci salturi fără plasă, plasa fiind chiar lipsa de reacție a celor de jos, amorțiți sub alerte. Privită la nivelurile de sus, lumea e „de strânsură și năvală“, zgomotoasă, agitată, declamatoare, îngrijorată propagandistic de binele public, dar degrabă reîntoarsă la tabieturi de lux privat. Îmi vine în minte curtea nesupravegheată a unei școli părăsite în care puștii, majoritatea băieți, se hărțuiesc, se înghiontesc, se lovesc, bătându-se pentru o minge care seamănă izbitor cu planeta albastră. Nu le pasă câte geamuri sparg, pe câți îi rânesc cioburile. Jocul lor ignoră miliardele de oameni care se zbat pentru supraviețuire și care își văd de viața lor, fie și sub hărțuirea știrilor alarmante. În ciuda tuturor, oamenii coc pâine zilnic pentru locuitorii pământului, cum descoperea bătrânica din cartea Privire de pe Cetățuie a lui Aurel Șorobetea: ajunsă pentru prima oară la oraș, ea are o singură mirare/întrebare admirativă – „Cine face pâine pentru toți oamenii ăștia, zi de zi?“
Cum spuneam la vremea aceea, lucrul care m-a uimit peste măsură în 2020 a fost uniformizarea bruscă, brutală a locuitorilor Terrei în fața Răului. Nelogica, tatonanta, bâlbâita gestionare a crizei (o „proastă guvernare“, în fond) și frica indusă/întreținută pe toate canalele au dus omenirea la o reacție/non-reacție pe care o credeam specifică doar nouă, românilor (asta și fiindcă suntem campioni la pus cenușă în cap și la desenat portretul național în cele mai decăzute culori). În mod paradoxal, lumea și-a pierdut dintr-odată, simultan și fără deosebire de rasă, religie, pregătire ori situare geo-politică, mintea limpede, în stare să evalueze starea de lucruri calm, rațional și să ia măsuri chibzuite, în consecință. Și mai paradoxal încă, în această supă planetară de spaime și nesiguranță, comuniunea în fața dușmanului comun nu s-a conturat, marile și măruntele lupte politice au continuat cu elan sporit, iar diferențele au devenit mai inflamabile ca oricând. Carența severă de viitor a adus după sine dorința de a spulbera toate însemnele valorante ale trecutului. Fără simț istoric, dar cu exacerbat simț negustoresc al clipei, nimeni nu s-a arătat prea tulburat că instituțiile culturale au fost primele lovite. Deși pare că lucrurile și-au revenit, e o amăgire. Niciodată nu s-a pus, cred, mai mic preț pe tot ce înseamnă Cultură. Îmbunătățirile cu care ne lăudăm sunt sclipici cu viață scurtă, ținând mai puțin decât o reclamă.
Oamenii nu au devenit nici mai deștepți, nici mai lucizi, nici mai generoși. Aud că de 200 de ani nu s-a mai întâmplat, cum se întâmplă acum, ca tinerii să fie mai ignoranți decât părinții lor. Am intrat cu totul în „era gândirii zero“ (Saramago). Nu-i de mirare. Se pare că nimeni nu înțelege că școala se cuvine să fie un lucru serios și furnizor de responsabilități, nu un divertisment (cum atrage atenția Juval Noah Harari). Azi, scopul școlii pare să fie să-i ferească pe copii de lucruri „grele”. Vezi strania polemică din jurul programei de clasa a IX-a. Nimeni nu spusese că e vorba să-i faci pe copii experți în literatură veche, ci doar să le dai câteva repere despre începuturi și istorie, pentru o mai bună situare în lume, în contemporaneitate (o profesoară din UK posta pe fb indignată că nu se mai termină cu predarea gunoaielor trecutului – „outdated garbage“, adică texte scrise acum mai mult de 50 de ani). Nu e străină de această îndepărtare de sensul adevărat al Școlii nici Biserica. Învățământul nu mai e laic în țara cu cele mai multe biserici noi și cu cei mai mulți credincioși declarați. La deschiderea anului școlar, nu e invitat vreun om de știință, vreun istoric, un scriitor, un artist, ci neapărat un preot ori un sobor întreg. Copiii află că lumea poate fi „salvată“ nu prin învățătură, ci prin rugăciune.
Totul se petrece în văzul lumii. Dar, cu concursul AI, ceea ce vezi și auzi nu e sigur că e adevărat. Mintea ta de om rațional și implicat nu mai face față. Deși omul se laudă adesea că e în căutarea adevărului, acesta rămâne oarecum în afara lui, o abstracțiune ori o fantasmă. Să începi o frază cu „Adevărul e că…“ nu înseamnă decât că încerci să vinzi marfa ta îndoielnică (nu poate fi altfel în lumea noastră tatonantă!) sub un ambalaj promițător. Mai apropiată îi e omului minciuna chiar și numai fiindcă, însemnând ficțiune, invenție, născocire, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, basm etc., etc, ea e produsul minții lui, îi seamănă, îl descrie și îl secondează în înfruntarea cu lumea.
De la o vreme, toate gesturile publice se golesc de conținut uman, e suficient să avem o poză colorată, un filmuleț, un afiș, o reclamă zornăitoare. Ceva care să mascheze golul, absența. Rămâne doar soluția retragerii în „singurătatea minții tale“ (G. Liiceanu). Harari avertizează: autonomia AI ridică probleme etice și existențiale profunde, mai ales în contextul în care Inteligența artificială are deja capacitatea de a minți și manipula, adică are trăsături umane necesare supraviețuirii și o capacitate de a gândi și sintetiza superioară celei umane. Fără o reevaluare a acestor aspecte, omul riscă să devină, în propria sa istorie, doar un „observator“ al unei lumi guvernate de inteligențe non-umane. Un ignorant informat.