Cavalcada
Caii cară,
într-o goană nebună
sub șeile lor,
neobositele imperii.
Câtă pace însângerată
risipită fără rost.
Ceva se schimbă
Albatroșii
țin dechise
pe umerii lor
obloanele luminilor
lumii.
Când
cade un albatros,
echilibrul luminii
se schimbă,
iar din căderea lui,
se naște un poem
nemuritor.
Globul
Domnului academician
Mircea Martin
Și, dintr-odată,
m-am simțit eliberat
de toate fericirile,
de toate durerile,
departe de zeița care îmi
tot punea piedici, de zgomote
străine, ce, și ele,
își pierduseră ecoul.
De halourile tristeții
amenințătoare care mă pândeau
de la o vreme.
Mi se părea că trăisem într-o
hecatombă de miraje
nepoftite și
drumul – chiar mă întrebam
câte mă mai așteaptă, începuse
să mijească un fel de zori
pe care călcam nepăsător, cândva.
Cerul se rarefiase atât de mult,
încât zborul îngerilor
nu se mai auzea și mă bucuram
că nu mă eliberasem de ei,
pentru că nimeni nu mai putea
să-i sperie.
Așa credeam, când, deodată,
am scăpat din mână globul
de cristal
care s-a făcut țăndări.
Din puțina putere rămasă,
se prefigurau gânduri neștiute
cu amintiri dintr-o altă viață.
Povestea apelor
Apele
printre pietrele râurilor
încet murmurând,
spălându-le de secolele
și de mileniile pe care
le împrăștie peste tot,
făcând cunoscute
dorurile și jertfele
popoarelor.
Și parcă nimic
nu le oprește în a fi
spuse, lumea însăși
pe sine cunoscându-se.
Noaptea
Speranța…
această fiară hămesită
ce umblă ziua în amiaza
mare, nu are măcar
obrazul de a se travesti.
Ca și când, în plin
oraș, o femeie ar umbla
despuiată și nimeni
nu ar observa,
nimeni nu ar fi șocat.
Atâta obrăznicie
prin pofta ei de viață și,
totuși, atâta invidie pățită
că, pe oraș, dintr-odată,
s-a lăsar noaptea.
Noaptea…
o bețivă care râde în
hohote la colț de stradă,
de toți.
Cele ce se împiedică
Cineva
mi-a spus că aș fi ,,o rană
care scrie poezie’.’
Am tăgăduit.
Dar cărarea sângelui,
această umilă trădătoare,
m-a dat de gol.
În fața evidenței,
n-am putut decât să tac.
O, n-aș fi încercat niciodată
să contest urma păsării
în zbor, dar nici să arăt,
pe viu, penele căzute de care
se împiedicau leneșele
versuri.
Cu atât mai mult cu cât
se spune că poetul e orb.
Auzisem de Homer,
dar m-am dat de gol și că
îl citisem pe Socrate
care spunea că nu știe nimic.
Culmea este că altul susținea
că nu știe nici atât.
Nici eu nu eram prea departe…
Probabil
Stau
într-o pierdere de sine
și nimic și nimeni
nu ar putea
să mă deranjeze.
În subconștient,
am să trezesc invidia
campionilor
întru lenevie.
Probabil
că așa mă aflam
în pântecul matern.
Singurul
inconvenient era acela
că nu puteam să citesc.