Poeme de Alice Valeria Micu
Întruparea divină
Nu sîntem egali în angoase,
nici în extaz,
neliniștile noastre-s orfane.
Poate în scrîșnetul oaselor frînte,
în curgerea sîngelui mușcat de cuțit.
Și nici acolo,
răzvrătirea cărnii a salvat multe suflete
de la otrava glonțului șoptit
Nu sîntem egali în speranțe,
nici în depresii,
iluziile-s de-o înfricoșată unicitate.
Poate în albirea ochilor preaplînși,
în frîngerea pasului furat de senectute.
Și nici acolo,
răzvrătirea sufletului a condamnat
multe oase
la zborul cenușii.
Nu sîntem egali
Poate în întruparea din vină.
Antivirus
Ai aflat prea tîrziu,
și nu știi ce să faci cu trupul
devenit o unitate de stocare a
ratărilor.
Tristețea e acolo, frustrările,
strigătele, înjurăturile aruncate
asupra ta
într-o ploaie de pietre vii
au mușcat din piele și s-au ascuns,
viermuind o vreme,
pînă s-au aciuit pe la încheieturi.
Stau acolo într-un folder arhivat de
durere și milă,
amintindu-ți în fiecare dimineață
că nimic nu se iartă și nimic nu se uită.
Dac-ai ști, dac-ai ști
cum să arunci din minte și dintre oase
toate cele adunate în coșul de gunoi,
ai decreta o amnezie somatică
generală
pentru armura aceasta pe care o
numești trup.
Cine să te învețe cum să trezești
rotula,
capul femur, șoldul, călcîiul?
Cum să dezarhivezi nenorocirile,
vietățile cu dinți funcționînd
ca un antivirus numit aiurea bătrînețe?
Între timp constați că în jurul tău,
carcasele sînt tot mai sofisticate și mai
sensibile,
te apucă o milă cumplită pentru
fiecare,
dar nimeni nu pare să-și mai
amintească
de ce pasul tău matinal
iese mereu din cadența musculară.
Poate osul începe să uite,
poate carnea știe să ierte.
Pseudofabulă cu literatură
Poetul înțelege plăcerea criminalului
în serie,
satisfacția de a tăia în carnea
cuvintelor.
Nerușinarea de a-ți expune plaga din
filă,
precum un cerșetor implorînd milă,
e din aceeași rădăcină
cu semnarea unor crime în serie.
Dar poetul e mai rău,
el trăiește din amintiri,
și cu fiecare ocazie taie din nou
în pielea subțire a uitării,
dezgropînd poemul iar și iar.
Iartă-mă, cititorule,
dacă ai fost prins în scena sîngeroasă.
Literatura a ajuns tot mai mult o
măcelărie,
un cimitir cu toți morții la vedere.
Îmi cresc din nou degetele
Nu s-a întîmplat nimic grandios,
doar că azi
am spălat ceașca de cafea
fără să mă gîndesc la ce nu sînt.
Am pus-o la uscat pe un suport strîmb
și, pentru o clipă, mi s-a părut frumos.
Un colț de lumină
a atins masa cu urme de pix și cenușă.
Nu am fugit, am rămas acolo
ca un animal rănit care învață
că rana e parte din piele.
Mi-am auzit respirația,
nu era adîncă, nici calmă,
dar era, și asta mi-a fost de-ajuns
să-mi întind degetele spre un biscuite
fără să mă gîndesc că nu-l merit.
Într-un album am găsit o fotografie
cu cineva care îmi semăna.
Am așezat-o în fața oglinzii,
poate una dintre ele își va aminti
cum e să te privești fără să vrei să
dispari.
Îmi cresc din nou degetele.
nu pentru a atinge,
ci pentru a ține.
Pseudofabulă cu amintiri
Să-ți amintești e ca o moarte bună
care duce tot ce ai făcut,
și cei pe care i-ai întîlnit
se întorc în locurile lor
ca niște cópii în creion pe hîrtie de
calc.
Unde-or fi, nu știe nimeni.
Cîțiva le-au copiat conturul în viețile
lor.
Pe cei uitați îi decupezi după durerea
ta,
foi subțiri cu care vei reconstrui
trecutul,
o plăcintă cu arome curgînd
din pomii ce-au trecut pe lîngă tine,
cu untul smuls din durerea cuvintelor.
Să-ți amintești e ca o moarte bună
ce te acoperă pînă la sufocare
cu crengi de brad în care au mai rămas
pene de păsări cîntătoare.
Poeme de Henrieta Mihaela Artimon
marea andaman (1)
am ajuns târziu
doar șapte mii de kilometri și o
diferență
de fus orar de cinci ore
eliberați din avion ca dintr-un pântec
în noaptea umedă și caldă
în resortul verde, smarald întunecat cu
frangipani
galbeni și albi
o cameră cu vedere la junglă
fantoma maimuței bătrâne traversând
terasa
spre marea andaman
doar mâine vom ieși
povestirile lui kafka au rămas în valiză
sub costumul de baie
albastru cu model paisley
mâine vom ieși în tălpile goale
aici
maimuțele vii nu se apropie de zonele
locuite de oameni.
marea andaman (2)
am visat perne umplute cu carne de
crab
în prima noapte am visat plaja
apusul
pernele răsfirate pe nisip
în care ne-am înfipt coapsele reci
venite de la mare depărtare, de la frig
în care am înfipt
străzile înclinate și goale ale europei
de est
uscate iarna
le-am visat chiar așa cum erau cu
câteva ore înainte s-ajungem
nisipul alb-crem, copacii cu frunze
cărnoase
apusul ca o spumă de sânge
peste marea de sticlă
gândacul lui kafka alunecă printre
umbrele crabilor
noaptea intră în mare
la reflux
somnul înghite marea
încrustează în carne fructe de mango.
am venit să mulțumesc haosului
am venit aici
și am găsit pești colorați
nisip alb și rezervații de perle
am venit să mulțumesc haosului
acestei ape turcoaz care împinge
trupurile noastre și peștii
aduce coșmarurile de azi-noapte la
suprafața mării
ca să putem călători pe ele
cu toți cei pe care i-am urcat sau i-am
aruncat
din bărcile noastre
ca să putem ieși din burta de balenă
a vieții noastre cea de toate zilele
îmi înfund picioarele în nisip
mă afund în lipsa de contrast a liniștii
în bucuria continuă a simțurilor
care împinge orice emoție înapoi
și tot haosul în care n-am crezut
de fapt acele mici întâmplări
care pot răsuci lumea
(un pas mai încolo, o secundă
mai devreme)
e poate doar o alegere veche
pe care-am uitat-o
am venit aici să visez
să cutreier pădurea maimuțelor
am venit să mulțumesc haosului
în care n-am crezut.
in absentia
în resortul anyavee tubkaek am primit
o cameră de visat
noaptea îmi amintesc ce am ales să uit
dimineața maimuța bătrână îmi atinge
pleoapele
pe cine ai visat în noaptea asta
te va visa toată viața, îmi spune
o, m-am visat cu el de mână prin times square la apus,
sufletul se plimba pe cel mai înalt bloc din manhattan,
blue¬sul se unduia în betoane, în soarele portocaliu,
ne plimbam prin orașul falic despicat de lumină
c
ând m-am trezit mi-am amintit
plecarea lui
și irepresibila dorință care pulsa pe
sub haine
nu mai pot repara fantasmele fisurate
nu mai pot gusta oboseala picioarelor strivite-n pantofi
prin orașul în care el se ascunde
nu mai pot, o sfântă tereza, să smulg
vălul
care îți cade-n extaz de pe creștet
maimuța bătrână îmi mângâie ochii
te va visa toată viața, îmi spune
și când m-am trezit unghiile ei
mi-au intrat în cornee
fugă și boală
și dorință crescută, dospită in absentia
carne de scoică într-o mare de gheață
s-a săvârșit
corpul a îngenunchiat, emoția a
îngenunchiat
și acum, să ucidem ce a mai rămas de
ucis
in absentia
în ce parte a corpului se ascunde ce-a
mai rămas de ascuns?
câinii lui de vânătoare adulmecă boala
dragostea îngenunchiată în cheaguri
de sânge
„l’amour, c’est donner ce qu’on n’a pas
a quelqu’un qui n’en veut pas“
cu toate acestea, la trei ani
ne reîn¬noim declarațiile
de dragoste veșnică in absentia
e ca și cum ne-am îmbrăca frumos
și ne-am așeza pe un pat de spital
e bine în resortul anyavee tubkaek
aici am o cameră de visat noaptea
o mare să îmi curăț corpul ziua
dragostea înseamnă să dai ceva ce
nu ai
să oferi dintr-o absență
un pahar gol
în care așezi o floare de crin
și puțină apă la căpătâiul
celui care nu are nevoie de ea