Tom Wolfe — a nu se confunda cu Thomas Wolfe, marele romancier american interbelic, autorul faimosului Privește, înger, către casă — a fost unul din practicienii și teoreticienii curentului numit New Journalism. Acesta definește un tip de literatură pentru care realitatea e o poveste trăită și simțită, și nu o simplă înșiruire de fapte culese din viață. Altfel spus, jurnalistul renunță la neutralitate, devenind un actor în acțiunea presărată cu dialoguri redate fidel, cu descrieri amănunțite (de atmosferă, decoruri și gesturi) și cu o atenție maximă în construcția personajelor. Autorul însuși se metamorfozează într-un protagonist cu o identitate real-ficțională adeseori derutantă. Însă chiar dacă stilul și metodele narative sunt literare, textul rămâne profund îndatorat realității.
Pentru cititorul român, probabil că exemplul cel mai cunoscut este megahitul lui Truman Capote, Cu sânge rece, subintitulat „O relatare adevărată a unei crime multiple și a consecințelor ei“. Cărțile lui ulterioare, între care The Dogs Bark și Answered Prayers, corespund într-o măsură și mai mare acestei categorii, deși criticii au preferat să le numească docu-fictions. Indiferent de denumiri, e vorba de o categorie de texte ce ambiționează să șteargă granița dintre — ca să folosesc o terminologie învechită — real și imaginar. Aceste însușiri constituie axa principală a scrierilor datorate unor autori bine-cunoscuți și ei: Norman Mailer, Hunter S. Thompson, Gay Talese ori Joan Didion.
Idealul suprem al „noului jurnalism“ a fost realizarea unor opere de artă în care sentimentele și poziția autorului să fie estompate prin asimilarea lui ca personaj în povestea pe care a declanșat-o. Tehnicile narațiunii nu erau noi. Ele se bazau pe multiplicarea punctelor de vedere, pe dialoguri captate „pe viu“ și pe reconstituirea, ca într-o povestire polițistă, a scenelor în succesiunea lor cronologică sau logică. În felul acesta, romanul se năștea din acumularea vertiginoasă a detaliilor privind biografia personajelor și a contextelor sociale, morale și politice. Tom Wolfe a dobândit notorietatea (ba chiar celebritatea) datorită unei cărți în care principiile de compoziție enumerate mai sus au fost exploatate la maximum. E vorba de The Electric Kool-Aid Acid Test, un reportaj romanesc despre grupul de prieteni și admiratori ai lui Ken Kesey (celebru pentru Zbor deasupra unui cuib de cuci), care tocmai publicase Sometimes a Great Notion. Pentru a celebra apariția cărții, fanii săi, reuniți sub denumirea „The Merry Pranksters“ („Farsorii/ poznașii veseli“), au întreprins în vara lui 1964 o călătorie într-un autobuz pictat în culori psihedelice. Își propuneau să străbată drumul invers celui al pionierilor care colonizaseră America. Au călătorit dinspre Vest spre Est, dinspre California spre New York, „anulând“ simbolic cucerirea Vestului. Tom Wolfe a fost cronicarul acestei expediții ieșite din comun, în care preocuparea principală a fost organizarea unor chefurimonstru și a consumului de stupefiante (îndeosebi LSD). Pentru iubitorii muzicii, menționez că din grup făceau parte și membrii formației The Warlocks, care avea să cunoască celebritatea sub denumirea The Grateful Dead.
Tot ce a scris ulterior Tom Wolfe a avut o enormă priză la public și de critică, transformându-l în una din vedetele literaturii (și nu numai) americane. Costumele sale albe, impecabil croite, ce sugerau imaginea unui aristocrat din Sudul Statelor Unite, contrastau violent cu spiritul de contestație care a constituit marca distinctivă a scrisului său. Fanii serialului The Simpsons își aduc, poate, aminte de un episod în care Homer vărsa cafea pe costumul alb al lui Wolfe. Impasibil, acesta și-a rupt veșmintele deteriorate: dedesubt se afla, impecabilă, o îmbrăcăminte identică, imaculată.
Tom Wolfe a fost multă vreme un fenomen aproape exclusiv american. Scrierile lui bazate pe fapte reale, tipărite inițial în revistele de mare tiraj și apoi în volume, l-au impus drept o figură publică de prim ordin. Atâta vreme cât substanța scrisului său a rămas una jurnalistică, până și scriitorii în vogă l-au privit cu anumită simpatie. Lucrurile s-au schimbat radical după ce Wolfe a decis să treacă la proza propriu-zisă — chiar dacă a menținut unele din instrumentele care i-au asigurat succesul în ipostaza de reporter-povestitor. E vorba de romanul din 1987, The Bonfire of the Vanities (între iulie 1984 și august 1985 acesta a apărut în foileton în revista The Rolling Stone, într-o formă substanțial diferită de cea ulterioară). Cartea s-a vândut în tiraje gigantice, având parte și de o călduroasă susținere critică. Cariera de prozator propriu-zis începea sub o zodie norocoasă.
Următorul roman, A Man in Full, a fost dat la tipar abia unsprezece ani mai târziu. Recenzenții s-au dovedit la fel de entuziaști, iar reeditările au ajuns la câteva milioane de exemplare. Împrejurarea că Wolfe își bătuse joc de intelectualii stângiști într-o carte care a avut, de asemenea, un impact semnificativ, Radical Chic, n-a fost digerat prea bine de establishmentul cultural. Agravant era că A Man in Full își permitea să fie și o critică directă a stilului de proză practicat de vedetele zilei. Apariția lui A Man in Full a fost percepută ca un afront: un nou venit obraznic amenința să deterioreze reputația și să diminueze vânzările autorilor ce ocupau prima linie a prozei contemporane. Sub titlul ironic-parodic „Awriitighhhhhhbbt!“ (o aluzie la obiceiul lui Tom Wolfe de a transcrie în exces onomatopee ori sunete din viața reală), John Updike a întreprins o execuție nemiloasă a cărții. Totul i-a displăcut, de la copertă până la faptul că era un obiect masiv, „mușchiulos“, menit să umilească, în standul librăriilor, celelalte cărți, și obligându-te, brutalizându-ți ochiul, s-o cumperi.
Ceea ce l-a deranjat pe Updike era excesul de corpuri, masculine și feminine (fetele fiind văzute drept niște „băieți perfecți cu sâni“). Îl irita, de asemenea, atenția acordată unor genuri „plate, încărcate de ură și de regulă obscene“, cum era muzica rap. Mai mult, se arăta indignat că vechile lui scrieri, dominate de „exerciții introspective banale“, au trecut, fără vreo transfigurare artistică, fie ea și una superficială, în roman. Drept urmare, „A Man in Full este o încercare semeață și plină de energie a ceea ce a predicat anterior.“
Pentru Updike, romanul lui era „o comedie sprințară“, pariul de a scrie Marele Roman Negru, deși îi lipseau instrumentele literare adecvate. Singurul său merit ar fi capacitatea de a surprinde sonoritățile afroamericane „ale unui cleric rafinat“, „deferența elaborată a unui Unchi Tom anacronic“ sau „conversațiile jucăușe dintre tinere femei.“
Din păcate, talentul jurnalistic, foarte util pentru creionarea unora dintre segmentele romanului, nu i-a fost de ajutor lui Wolfe pentru a construi personaje credibile. „Exploziile onomatopeice“ prin care sugera dinamismul social și moral al unei țări pline de contradicții au torpilat o intenție ce se dorea nobilă. Drept rezultat, America lui Wolfe „se reduce la zgomot, gunoi și vanitate.“
Prin contrast cu William Faulkner, pentru care „Viața Sudului e viață“, pentru Wolfe Sudul Statelor Unite e doar „o curiozitate provincială“, o supra – punere de „cataloage de vechituri luminate de soare și arbuști“. După o analiză detaliată a subiectului, John Updike trage câteva concluzii nemiloase: „Până la urmă, A Man in Full rămâne divertisment, nu literatură. Nu e nici măcar ceva ce aspiră să devină literatură, fie și într-o formă modestă.“ După laudele fără rezerve din Time, Newsweek, The Wall Street Journal și celelalte, cuvintele lui Updike din The New Yorker sunau mai grav decât o insultă. Updike pretindea că, ahtiat după succes, Wolfe a pus la bătaie un întreg arsenal al seducției, nereușind, în final, decât să irite cititorul, a cărui inteligență era insultată de obsesia autorului de a-i controla reacțiile: „Interjecțiile exclamative ale lui Wolfe sunt ca niște izbucniri de muzică de fundal, spunându-ne ce să simțim, fără să aibă încredere că putem reacționa fără a fi supravegheați.“
Dincolo de considerațiile înmuiate, mai mult sau mai puțin, în otravă, dincolo de orgolii și stiluri, ceea ce iese în evidență este diferența fundamentală privind concepția asupra literaturii. Ceea ce l-a iritat pe John Updike, și imediat după el pe Norman Mailer și pe John Irving, au fost procedeele jurnalistice aduse în literatura „mainstream“: excesul de detalii, ambiția de a analiza societatea atât pe orizontală, cât și pe verticală, cu obsesia de a nu-i scăpa niciun element relevant. Nepotrivite, stângace, amatoristice au fost considerate și explicațiile legate de reacțiile și emoțiile personajelor. În felul acesta, romanul devenea o structură închisă, la opusul „operei deschise“ promovate de toți marii prozatori de după revoluția modernistă. Handicapul major l-a constituit precaritatea analizei psihologice, înlocuită de metode ce excludeau rafinamentul, subtilitatea, explorarea interiorității minții și alte caracteristici ale literaturii ce continua „marea tradiție“ a romanului american.
În locul lor, Tom Wolfe propunea o scriere expansivă, explozivă, atentă la subtilitățile mișcărilor sociale, dinamică și involuntar militantă. Tehnicile jurnalistice (scrisul alert, evitarea subiectelor colaterale, centrarea pe eveniment și expunerea rapidă a concluziilor) erau însă considerate de adversarii săi inadecvate pentru construirea unui roman modern viabil. Cum a evoluat acest conflict, vom vedea săptămâna viitoare.