După toate semnele, „operațiunea specială“ a Statelor Unite în Iran a ajuns într-un impas. Nu sunt analist militar, geostrateg sau specialist în relații internaționale. Ceva îmi spune însă că ne aflăm în fața uneia din cele mai prost pregătite campanii de război. În lumea modernă – așa cum s-a văzut mai demult în Vietnam, mai ieri în Afganistan și astăzi în Ucraina – determinante nu sunt forța brută, tehnologia superioară ori gradul de agresivitate. Decisive au devenit motivația umană și organizarea. N-am argumente să pun sub semnul îndoielii capacitatea statului Israel de a aduna informații. Am început să mă îndoiesc însă, după atacul mișelesc din 7 octombrie 2023, de abilitatea serviciilor de informații de a interpreta datele avute la dispoziție. Atunci, gruparea Hamas a lansat un atac surpriză din Fâșia Gaza asupra Israelului. N-am găsit răspuns nici la întrebarea cum de a fost posibil ca palestinienii să sape galerii de sute și sute de kilometri, într-o zonă hipercontrolată, fără să trezească cea mai măruntă suspiciune.
Bătăliile sunt câștigate în era noastră de cei care-și folosesc mai bine inteligența. Cu alte cuvinte, lupta dintre Goliat și David își află neașteptate ecouri. De ce s-au împotmolit americanii și evreii în Iran? În opinia mea, impasul își are originea într-o analiză superficială. Ușurința cu care a decurs atacul lansat în 13 iunie 2025, când au fost vizate instalațiile nucleare, bazele militare și oamenii de știință din domeniul cercetărilor nucleare, au indus ideea că statul condus de ayatolahi e o pradă ușoară. Atunci, oamenii în uniforme s-au privit fericiți în oglinzi, au avansat la excepțional și, pe un ton triumfalist, au anunțat că scopurile au fost atinse – adică anihilarea programului nuclear al Iranului. Îndrăzneața acțiune din Venezuela a contribuit și ea la crearea unei climat de suficiență. Numai că situațiile nu sunt comparabile.
Organizarea strategiei de război a Iranului s-a dovedit mult mai sofisticată și tacticile Teheranului mai complexe decât se așteptau strategii americani și israelieni. O lume întreagă a fost uluită când s-a anunțat că iranienii au început să doboare chiar și avioanele cele mai perfecționate din lume – inclusiv celebrele F 35. „Invizibilitatea“ lor e clamată prin faptul că sunt foarte greu de observat. Suprafețele avionului sunt înclinate și geometrice, deviind razele în alte direcții, nu înapoi la aparatura de detectare. De asemenea, sunt construite din materiale speciale, ce absorb undele radar. În plus, au răcitoare care diminuează temperatura fluxului de aer.
După opinia unor specialiști, în ultimele luni Iranul s-a dotat cu echipamente ce funcționează pe cu totul alte baze decât aparatele de interceptare tradiționale. E vorba despre adoptarea unui sistem „bazat pe senzori pasivi în infraroșu (senzori care detectează căldura) și noi algoritmi software care urmăresc avioanele fără a emite semnale detectabile“. După toate probabilitățile, această aparatură e de proveniență chineză (cea rusească și-a dovedit limitele), dar nu e exclus ca ea să fi fost dezvoltată chiar în Iran. Efectul poate fi devastator pentru avioanele inamice. De-acum, mitul „invizibilității“ aparatelor de zburat americane aparține trecutului. Dacă nu vor găsi metode de a contracara noile tehnici de detectare, flotila aeriană, considerată până acum imbatabilă, va intra în rândul obiectelor de muzeu.
O doua metodă – care a dat roade – constă în autonomizare militară totală a celor treizeci și una de provincii (echivalentul județelor din România) ale țării. Ele au primit dreptul de a acționa în mod independent chiar în condițiile în care cade puterea centrală și nu mai există capacitatea de coordonare a acțiunilor dintr-un singur sediu de comandă. Așa se explică diversitatea locurilor din care pornesc rachetele iraniene spre Israel și spre celelalte țări din zona Golfului Persic. Spre marea lor surpriză, Israelul și Statele Unite nu mai luptă cu o țară, ci cu o puzderie de „țărișoare“ capabile să reacționeze cu forță și eficacitate. Or, acest lucru schimbă în mod esențial caracteristicile războiului. Cei care și-au propus distrugerea capabilităților atomice ale Iranului s-au pregătit pentru o confruntare mai mult sau mai puțin clasică. În locul acesteia, s-au trezit într-o situație ce seamănă mai degrabă cu luptele de gherilă.
Am, de asemenea, impresia că nici Israelului, nici Statelor Unite nu le erau foarte clare obiectivele finale ale războiului. S-a vorbit, desigur, despre distrugerea programului nuclear, despre bombardarea centralelor mai mult sau mai puțin secrete și chiar despre controlul asupra sondelor de țiței. Dar nu există probe certe că obiectivele din 2025 ori cele de azi au fost atinse. Totul e mai mult un wishful thinking. Prim-ministrul israelian mimează în intervențiile sale gravitatea și responsabilitatea, deși afirmațiile lui nu prea au acoperire în realitate. Iar Donald Trump nu e decât o morișcă de vorbe fără sens, care nu mai conving niciun copil de doi ani. Ceva îmi spune că Netanyahu și-a dat foarte repede seama că schimbarea de regim din Iran nu mai e posibilă. În schimb, Trump valsează elucubrant în lumea lui, incapabil să discearnă între visele de mărire și realitatea aspră din teren. Capacitatea uluitoare de a se auto-iluziona, de a rescrie permanent scenariile, de a minți fără să clipească îl fac însă cu atât mai primejdios – nu neapărat pentru iranieni, ci pentru aliații tradiționali ai Americii. Drept consecință, imaginea Statelor Unite în lume n-a fost niciodată, de la întemeierea ei, mai proastă. Până și China a ajuns mai populară decât țara „celei mai avansate democrații“.
Nu m-ar mira, în condițiile date, când la conducerea Americii se află o grupare de indivizi de-o șocantă obtuzitate morală și de o evidentă incapacitate de a face distincția dintre adevăr și iluzie, ca lucrurile să se înrăutățească. Am văzut deja cum două operații ale forțelor speciale americane de a salva membrii echipajelor unor avioane doborâte de antiaeriana inamică sunt înfățișate drept episoade de-un măreț eroism, ce eclipsează acțiunile de mare amploare desfășurate până acum. Când imită filmele de la Hollywood, armata americană se comportă admirabil. Când scenariile sunt scrise la Casa Albă și la Pentagon, rezultatele sunt – ca să mă exprim eufemistic – ciudate.
N-aș vrea să se înțeleagă din cele spus mai sus că nu aprob rațiunile pentru care a început războiul din Iran. Un regim terorist, fundamentalist religios, care-și batjocorește cu sălbăticie cetățenii, trebuie anihilat. Vina țărilor democratice e că au permis o vreme prea îndelungată ca psihopații de la Teheran să-și perfecționeze metodele represive. În indiferența și lașitatea politicienilor occidentali – ca să nu mai spun de corupție –, aceștia și-au edificat un aparat militar de-o înspăimântătoare periculozitate.
După o lună de bombardamente (se spune) intense, fanaticii din fruntea Iranului rămân fermi pe poziții. Deși întâmplările anterioare ar fi trebuit să fie un avertisment serios (e vorba, între altele, de eșecul lamentabil al „primăverii arabe“), decidenții occidentali au tratat lucrurile cu bine-cunoscuta lor superficialitate. Ca țară non-arabă, Iranul n-a fost direct afectat de mișcările de emancipare din vecinătate, însă regimul a învățat ceva din ceea ce s-a petrecut. Drept urmare, a înăsprit strategiile politice și de securitate, evaluând și mai atent riscurile revoltelor populare. Reprimarea protestelor e atât de sălbatică în Iran, încât uimește că strategi faimoși n-au anticipat că ieșirea oamenilor în stradă și răsturnarea regimului din interior erau improbabile. În Iran nu există forme de rezistență – nici organizate, nici individuale. Singurele voci critice aparțin exilaților, dar ele nu au niciun ecou în țara a cărei șiră a spinării a fost frântă de camarilele religios-militare ale lui Khomeini și Khamenei.
Pentru noi, cei care am cunoscut pe propria piele cum funcționează un sistem totalitar, apatia populației nu constituie o surpriză. Nu poți doborî un regim brutal, care exercită prin poliția secretă și forțele armate un control draconic, doar trecând pe ascuns, de la om la om, o carte precum Citind Lolita în Teheran. Nici în România comunismul n-a căzut datorită dezvăluirilor despre infamiile nomenklaturii și ale Securității din volumul lui Pacepa, Orizonturi roșii. Astfel de publicații pot doar să deschidă ochii oamenilor asupra tragediei pe care o trăiesc, dar nu-i scot în stradă. Eliberarea se produce atunci când populația își învinge frica. Se pare că Iranul se află încă departe de acel moment. Conducerea nu s-a prăbușit în douăzeci și patru de ore, așa cum s-au iluzionat liderii israeliano-americani. Cu fiecare oră care trece, momentul schimbării e tot mai îndepărtat și tot mai improbabil.
Dacă lui Donald Trump nu i-a reușit intenția de a învinge printr-un Blitzkrieg Iranul, i-au reușit din plin alte planuri. Nu mai e un secret că pentru el angajamentele civilizaționale ale Statelor Unite nu valorează doi bani. Nu-l deranjează deloc Putin și ideologia lui criminală, dar îl scoate din minți curajul lui Zelenski de a-și apăra cu eroism țara. Îi detestă pe aliații europeni, în care vede niște lăcuste ce profită de munca lui. Prin smucituri impredictibile, țâfne și icnete, face tot ce-i stă în putință să rupă legături vechi de sute de ani. Deși aberante, acțiunile lui au un scop ușor de ghicit: regândirea ordinii mondiale. Lumea lui e una în care marile puteri militare nu dau socoteală pentru abuzurile pe care le fac – inclusiv asupra propriei populații. Ceea ce-l stânjenește e democrația, nu autocrația. Din acest punct de vedere, rămânerea la conducere a actualei echipe de la Teheran s-ar putea să-i convină lui Trump mai mult decât ne închipuim.
Dar până una-alta, președintele american excelează într-un singur domeniu: în arta de a lăsa totul vraiște în locurile pe unde trece.