Un comentariu pertinent și incitant, apărut în Ziarul de Iași sub semnătura prietenului meu mai tânăr Codrin Liviu Cuțitaru, mi-a atras atenția asupra romanului Vladimir, de Julia May Jonas (traducere de Iulia Gorzo, Humanitas, 2025). Cartea (roman de debut!) e un best-seller internațional, are o presă foarte bună, a fost și ecranizată. Recunosc că de multă vreme m-a intrigat succesul romanelor americane, socotite la noi (dar nu numai la noi) o investiție editorială sigură, spre deosebire de romanele franțuzești. Un roman mediocru scris în engleză are sensibil mai multe șanse să se impună în comparație cu un roman franțuzesc mediocru. Nici faptul că romancierii din Franța conduc detașat, în ultimii ani, la capitolul Premii Nobel nu pare să fi schimbat raportul de forțe. În definitiv, această situație reflectă declinul limbii franceze și expansiunea, s-ar zice de nestăvilit, a englezei.
Romanul Juliei May Jonas (care, o spun din capul locului, nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte) ne dă o imagine a ravagiilor pe care le-a produs în America ideologia woke. Scrisă la persoana întâi (naratoarea nu are nume), cartea ne introduce în mediile universitare, adică acolo unde wokismul s-a născut și a proliferat. Protagonista e profesoară la o universitate provincială, la fel ca soțul ei, pe nume John, care trece prin momente delicate, întrucât se confruntă cu acuzațiile mai multor foste studente că le-ar fi agresat sexual. Noile regulamente în vigoare în universități interzic relațiile erotice între profesori și studenți, așa încât afirmațiile lui John cum că acele aventuri au fost liber consimțite nu mai valorează nimic. Spirite moderne și dezinhibate, naratoarea și soțul ei căzuseră mai demult de acord să-și acorde o libertate totală în ce privește sexualitatea. Eroina – care a publicat și două romane – are acum 58 de ani, predă literatură feministă și scriere creativă (scrierea creativă pare să fie, de altfel, disciplina – dacă o putem numi disciplină – cea mai în vogă în lumea universitară). În viața cuplului intră un tânăr coleg, Vladimir Vladinski, autor al unui roman bine primit, Generalități neglijabile. Urmează întâlniri, vizite, iar eroina – deși e conștientă de diferența de vârstă – începe să viseze la o aventură cu Vladimir.
Acesta ar fi, ca să zic așa, firul narativ principal, dar nu avem a face cu o nouă întrupare a Emmei Bovary. Sau, mai bine spus, nu aici se află centrul de greutate al cărții. Importante sunt detaliile, notațiile în aparență anodine, dar care dau seama de climatul ideologic în care evoluează personajele. Astfel, comentează la un moment dat eroina, când a dat concurs pentru angajarea la catedră, Vladimir nu avea șanse deoarece comisia nu ar fi ales „un bărbat alb heterosexual“: au înclinat balanța în favoarea sa romanul lui de succes, precum și confesiunile pe care le-a făcut la interviu, povestind tentativa de sinucidere a soției sale. Despre ce discută eroina și Vladimir? Despre, de pildă, o piesă de teatru ce putea fi interpretată ca o „reinterpretare feministă a unui text clasic care ridica în slăvi patriarhatul“. Soțul, cel acuzat de imoralitate, are totuși niște atuuri, întrucât în facultate se implicase în tot felul de inițiative vizând dreptatea socială și diversitatea. Mai tineri, Vladimir și soția lui, Cynthia, nu practică aceleași „roluri de gen“, ca în familia naratoarei. Studenții sunt incapabili să discearnă particularitățile formale ale unui text, ei aplică în chip mecanic o grilă ideologică, idealul lor este ca „fiecare bucată literară să fie o poliloghie utopică despre corectitudine“. Cadrele didactice, inclusiv naratoarea, participă la un „curs de meditație ghidată“ (în altă parte e vorba de un „atelier de meditație“). „Studiile de gen“ fac parte, obligatoriu, din programă. Fiica eroinei, Sidney, este lesbiană, trăiește cu o femeie al cărei nume este și el ambiguu (Alexis) și dorește să aibă un copil; își va îndeplini visul, rămânând însărcinată după ce face sex cu un necunoscut în toaleta unui vagon de tren. Naratoarea declară că a fost fericită când Sidney i-a mărturisit că are o iubită, a aflat astfel că fiica ei evadase din „închisoarea heterosexuală“ și că nu mai e silită să joace „un rol de gen“. Studentele au asimilat repede retorica wokistă, se arată indignate că în romane sunt prea multe „femei albe“. Judecă un text în funcție de relațiile de putere între personaje, între dominatori și dominați. Nu cred că mai e nevoie să precizez că și rasismul e un subiect privilegiat.
Eroina refuză să fie prizoniera acestui mediu sufocant. Într-un fel, e obligată să aleagă atunci când la facultate, dintr-o inițiativă „colegială“ (sic!), i se cere să nu mai predea atâta vreme cât situația soțului nu e clarificată. Cu Vladimir reușește să facă dragoste după ce pune în scenă un complicat ritual sado-masochist (cred totuși că demersul romancierei e aici unul parodic). Deznodământul cărții e neașteptat și, din nou, intuiesc o finalitate parodică. Oricum, e limpede că toată nebunia wokistă dispare, pentru John și pentru soția lui, ca un vis urât. Câteva secvențe din carte mi-au amintit de umorul lui David Lodge, lumea zugrăvită fiind aceeași – mediile universitare. Dar unele stângăcii și defecte de construcție ne îndepărtează de acest ilustru model. Aș vrea totuși să trag o concluzie optimistă: e, oare, pe cale America să se vindece de wokism? Vladimir ar fi un semnal încurajator.