Da, recunosc, am avut momente când șansa a fost de partea mea. Și când eram pe punctul de a dobândi o notorietate la care nu aspirasem și care era de fapt rodul întâmplării. Aș numi fenomenul acesta notorietate prin ricoșeu. Mă voi explica imediat. În decembrie 1971, în mod miraculos, am primit o bursă de studii de două luni la Paris. Au fost opt săptămâni în care am încercat să profit la maximum de fiecare zi, de fiecare drum la bibliotecă, de fiecare plimbare, de fiecare trecere prin librării etc. Parcă aveam o presimțire că un asemenea noroc nu îmi va mai veni prea curând (nici n-a venit). Au mai fost și niște colocvii pasionante, niște conferințe, niște lansări de carte – ce mai, încercam să „bifez“ tot, uneori la limita – nu exagerez – rezistenței fizice (noroc că eram tânăr și foarte receptiv). Într-o bună zi am văzut anunțată pentru după amiază o întâlnire la Librăria Saint-Michel, de pe bulevardul cu același nume (librăria nu mai există), cu grupul Tel Quel, în frunte cu Philippe Sollers, pe atunci în mare vogă. Lume multă în librărie, ceva polemici mai contondente între reprezentanți ai muncitorilor, pe de o parte, și ai studenților, pe de alta. Întâlnirea este consemnată în jurnalul parizian al lui Eugen Simion, Timpul trării, timpul mărturisirii, iar Eugen Simion chiar mă menționează: „Îl zăresc în sală pe Al. Călinescu…“, sau ceva de genul ăsta, o simplă mențiune așadar. Cartea a fost una de mare succes (a cunoscut trei ediții până în 1986) și, în consecință, foarte numeroase au fost cunoștințele care mă interpelau cu „te-am văzut în cartea lui Simion“. Efectul de ecou a fost atât de puternic încât a ajuns să modifice realitatea: mulți au tras concluzia că am beneficiat de un sejur foarte lung la Paris, măcar cât cei doi-trei ani cât stătuse Simion. Am abandonat și n-am mai contrazis pe nimeni: mitul prinsese rădăcini adânci.
Tot o carte m-a făcut personaj de roman, personaj secundar, e drept, dar nici cu totul neglijabil. Și tot o carte de mare succes: Dulce ca mierea e glonțul patriei de Petru Popescu. Făcusem serviciul militar împreună cu scriitori – Petru Popescu, Gheorghe Pituț, Mihai Cantuniari, actori – Dan Nuțu, muzicieni – Petre Magdin, Florin Bogardo et j’en passe. Profitând de această experiență existențială Petru a scris un roman în care a stimulat, abil, și elanul patriotic al generațiilor mai vechi. Una peste alta, prezența mea în carte, discretă, propunea o imagine flatantă, a unui tânăr (adică eu) delicat și sensibil. Nu era singurul loc în roman unde autorul idealiza….
În schimb, un eșec de zile mari am înregistrat în 2004 când îmi apăruse la Polirom cartea Adriana și Europa. Am făcut o lansare la Iași, alături de Emil Brumaru, căruia îi apăruse și lui o carte, lansare care a mers excelent, am mai făcut una, tot în tandem la Bacău, numai că aici – ghinion! – ploua foarte tare, așa că la eveniment au rămas doar câțiva prieteni devotați. După care am făcut o mare greșeală, o mișcare strategică nefericită. Editura are partea ei de vină. A propus tot o lansare dublă, de data aceasta în capitală, la Cărturești, pe Magheru, protagoniștii fiind Robert Turcescu și cu mine, iar vorbitor la ambele cărți fiind nimeni altul decât Andrei Pleșu, care însă – intuiție corectă – a observat că alătura rea celor două nume nu e chiar cea mai fericită idee. Lume multă, bineînțeles. Andrei Pleșu începe cu mine, insistă pe dimensiunea umorului și pe apetitul pentru lectură. Trece la Turcescu, îl omagiază pe gazetar etc. Astea fiind zise, rămânem cu toții încremeniți, căci igno ram (eu cel puțin) „desfășurătorul“ manifestării. Silviu Lupescu a deblocat situația, iar Turcescu a început să… dea autografe (a venit și la mine un tip să semnez cartea mea, dar a venit din greșeală și fără să cumpere volumul). Interesant este că s-a repetat fenomenul Simion, dar la scară mare, existând în plus aici și niște imagini televizate. „Te-am văzut la lansarea lui Turcescu“, mă înștiințau amicii, eu neavând tăria să le spun că fusese și lansarea cărții mele. Așa încât am reintrat, tot discret, în anonimat.
Care însă uneori nu e chiar lesne de atins. Anii 1988-1989 au fost pentru mine edificatori în acest sens. În 1988 noi, cei din nucleul „grupului de la Iași“, am devenit mai activi și s-a produs chiar o anume radicalizare. S-au înmulțit, prin forța lucrurilor, acțiunile represive ale Securității de care a început să se știe în țară, grație în primul rând „Europei libere“. S-a aflat de șicanele și capcanele pe care ni se întindeau, s-a aflat de cei arestați la domiciliu etc. Momentul meu de maximă notorietate la acest capitol a fost atunci când s-a difuzat – prin aprilie, cred – știrea că devenisem un scriitor interzis tocmai fiindcă mă solidarizasem cu Dinescu și cu ceilalți câțiva (puțini) scriitori interziși. M-am despărțit în decembrie (adică fiecare și-a văzut de drumul lui) de revoluționarii de la Iași, instalați acum la „Casa Pătrată“ (Județeana de partid), dar am primit o propunere care ar fi putut însemna o cotitură în viața mea: numit ambasador la Paris, Alexandru Paleologu m-a solicitat să fiu atașat cultural, ceea ce însemna (am aflat mai târziu) să fiu directorul Centrului Cultural Român. Au urmat două trei luni de plăcută agitație, când eram ghidat de „omoloaga“ mea, admirabila doamnă Chantal Colleu-Dumont, consiliera culturală franceză. Câteva reviste culturale salutaseră „nu mirea“ mea, printre care Contrapunct sub semnătura lui Ion Bogdan Lefter.
Povestea s-a încheiat în coadă de pește, dacă pot spune așa. Dl Paleologu nu a mai fost ambasador, mi-e îmi cam scăzuse entuziasmul, la Centrul Cultural Român a venit director Ion Pop, care a făcut o treabă foarte bună, postul de atașat a mers către Andrei Magheru, iar eu, în toamna lui 1991, mi-am început activitatea la INALCO, făcând ceea ce cred că știu să fac mai bine. Predând studenților. Eram, în sfârșit, cu adevărat un om liber.