La începutul anilor ’90, un scheci al grupului Les Inconnus (cel care ne-a dat cea mai completă, mai subtilă și mai plină de haz radiografie a Franței acelei epoci) punea în scenă un personaj bărbos, artist plastic avangardist, care se prezintă drept „refugiat politic argentinian dar și refugiat politic român“ („e interesant să fii dublu refugiat politic“, comentează el) și care ne arată ultimele sale creații. Printre ele, macheta unui teatru de operă, o construcție complet aberantă și care, în plus, e decorată cu dungi verticale, ca de pijama, aidoma coloanelor lui Buren (voi reveni asupra lor). La un moment dat, artistul se adresează foarte mândru interlocutorului său, arătându-i „operele“: Jack a beaucoup aimé. Evident, trimitere la Jack Lang, ministrul Culturii, care a supervizat mai toate proiectele epocii Mitterrand. Nici menționarea condiției de „refugiat politic“ nu era gratuită: îmi amintesc că tot pe atunci Paul Goma, pe care tocmai îl cunoscusem personal, era foarte contrariat că primăria îl evacuase din apartamentul pe care, ajuns la Paris, i-l pusese la dispoziție Lang. Scriitorul nu mai găsea înțelegere la Ministerul Culturii și se lamenta (situația lui și a familiei nu era deloc comodă) că socialiștii i-au dat locuință și după aceea i-au luat-o. Din fericire, nu după multă vreme lucrurile s-au rezolvat, iar familia Goma a primit de la primărie un apartament încă și mai spațios și mai confortabil.
Am scris un articol despre Jack Lang și implicațiile afacerii Epstein (Jack Lang, un simbol al stângii caviar în Ziarul de Iași din 13 februarie a.c.) rezervându-mi dreptul ca, eventual, să revin asupra subiectului. O fac aici nu fiindcă ar fi ieșit la iveală cine știe ce revelații, ci fiindcă unele reacții ridică semne de întrebare. Mă gândesc în primul rând la articolul redactorului-șef de la Le Monde, pe care nu l-am citit în întregime, deoarece integral era accesibil doar abonaților (nu sunt abonat la Le Monde și nici n-am de gând să mă abonez la acest ziar al cărui partizanat militant îmi displace tot mai mult). Ce zicea redactorul-șef? Că toată lumea s-a năpustit asupra lui Lang, răspândind fel de fel de zvonuri cu scopul de a-l compromite pe cel care a fost cel mai bun ministru francez al Culturii. Nu am căderea și nici instrumentele necesare pentru a stabili care a fost „cel mai bun“ ministru, dar politica culturală a lui Lang a provocat critici severe, îndeosebi pentru excesele comise în numele unei înșelătoare „democratizări“. Două cărți sunt, aici, indispensabile: Marc Fumaroli cu L’État culturel (1991) și Michel Schneider cu La Comédie de la culture (1993). „Ctitoriile“ cuplului Mitterrand-Lang, spectaculoase, nu au fost toate bine primite. Coloanele imaginate de Daniel Buren, în curtea de la Palais-Royal, sunt de un efect estetic discutabil și distonează cu ansamblul. Opera de la Bastilia, construcție faraonică, cere costuri uriașe de întreținere și funcționare, iar fațada a început să se degradeze. La marea Bibliotecă Națională, accesul la cărți nu e chiar cel mai comod etc., etc. De fapt nici nu mai știi dacă gigantismul e voința lui Lang sau consecința ambițiilor lui Mitterrand.
În ce privește relațiile lui Lang cu Jeffrey Epstein, aș zice că presa nu numai că nu s-a înverșunat dar a dat dovadă de prea multă clemență. Gustul lui Lang pentru lux și pentru lucrurile scumpe era binecunoscut. S-a aflat acum câțiva ani că Lang primise cadou, între 2003 și 2018, de la celebrul creator de modă Smalto, costume în valoare de 500000 de euro. S-a întâmplat ceva? Nimic. Pentru că a primit niște costume de o valoare de zece ori mai mică (pe care le-a plătit), François Fillon și-a încheiat cariera politică (au contat, sigur, și găinăriile prin care soția lui Fillon a fost remunerată pentru niște lucrări pe care nu le făcuse: hotărât lucru, politicienii sunt incorigibili). Nu am simpatie pentru Fillon, dar nu poți să nu observi diferența de tratament. Era de notorietate, inclusiv printre camarazii săi socialiști, faptul că Lang nu plătea practic nimic niciodată: nici mesele la restaurant, nici taxiul, nici călătoriile cu avionul.
Întâlnirile dintre Lang și Epstein au fost mediate de fiica demnitarului francez, Caroline. Aflat acum în fruntea Institutului lumii arabe (post din care nu va pleca, forțat, decât în ultimul moment), Lang a rămas un personaj cu relații și cu un standard de viață ridicat. Locuiește în faimoasa și ultra-scumpă Place des Vosges, vecin cu un alt tenor socialist, Dominique Strauss-Kahn, obsedatul sexual care fugărea pe coridoarele hotelurilor femeile de serviciu. Deși nu e, cum s-a crezut, miliardar, Epstein e bogat: are un apartament de 800 metri pătrați pe Avenue Foch, modest față de cel din New York, de 4600 m2. Caroline, care lucrează în domeniul cinematografiei, l-a cunoscut pe Epstein prin intermediul lui Woody Allen. Epstein o simpatizează pe Caroline, îi va lăsa prin testament cinci milioane de euro și se ocupă (ajutându-le cu bani) de fetițele ei, care învață la o școală scumpă. Caroline i l-a prezentat pe Jeffrey lui Jack în octombrie 2012. Simpatia e reciprocă: Epstein îi face lui Jack o donație de 50000 de euro pentru o fundație culturală a cărei existență a rămas învăluită în mister. În 2015, Jeffrey și Caroline întemeiază o fundație, Pierre Trust, înregistrată în… Insulele Virgine. În martie 2019, Epstein ia pentru ultima oară masa de prânz în Place des Vosges, la familia Lang. La sfârșitul lui mai, la New York își pune șoferul la dispoziția lui Caroline, pentru a o duce la aeroport. La începutul lui iulie 2019 e arestat de FBI, în 10 august moare (se sinucide?) în închisoare.
De ce am dat atâtea repere cronologice fastidioase? Pentru că atunci când Jack și Jeffrey fac, în 2012, cunoștință, Epstein fusese deja condamnat la închisoare, în 2008, pentru trafic de prostituate minore. Pe fostul ministru al Culturii detaliul nu pare a-l fi deranjat.
Ceva mă face să cred că, dacă într-o zi va fi propus (așa cum, cu siguranță, speră) să intre la Panteon, nu puține voci vor ridica obiecții. Sau mai știi…