Invitată de Donald Trump la prima reuniune a Consiliului pentru Pace, România s-a aflat într-o situație tragi-comică. Ea rezonează profund cu dilema ienăchițăvăcăresciană: „S-o tai, se strică/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul și mi-o ridică.“ Până la urmă, lucrurile au fost mai mult comice, prin prestația demnă de râs a lui Donald Trump. În materie de ridicol, alesul americanilor a atins culmi ale umorului demne de epoca filmului mut – deși personajul e un flecar infatigabil, ce turuie ca o rățușcă mecanică. În ce-i privește pe băgătorii în seamă din țară, aceștia s-au împărțit în două categorii: majoritatea, cei mai vocali, i-au cerut președintelui Nicușor Dan să stea acasă. Alții, l-au încurajat să meargă. Argumentul primilor avea un aer de pretinsă îngrijorare: cum evenimentul era sabotat de țările puternice ale Europei, ieșirea noastră din front ar fi echivalat cu o trădare.
Neparticiparea acestora are o bază ridicolă: în opinia lor, numitul Board of Peace ar fi un organism ce intră în conflict cu misiunile ONU. Realitatea e cu totul alta: în noiembrie 2025, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat, la propunerea Statelor Unite, înființarea Consiliului pentru Pace. E vorba de Rezoluția 2803, ce se voia un „Comprehensive Plan to End the Gaza Conflict“ („Plan cuprinzător pentru a pune capăt conflictului din Gaza“). Hotărârea prevedea și crearea unui mecanism internațional de stabilizare și reconstrucție, cunoscut sub denumirea de Board of Peace / Consiliul pentru pace. Spre deosebire de noi, țări precum Germania și Franța își permit luxul de a fi amnezice. Puterea economică și militară, precum și depărtarea de agre sori le permit să joace după partituri inacce sibile țărilor mici. În locul lor, mi-aș fi pus totuși problema de ce la votarea Rezoluției 2803 s-au abținut două țări: China și Rusia.
Absența Germaniei și a Franței se explică prin tensiunea existentă între liderii statelor puternic dezvoltate din Europa și Donald Trump (nu m-aș grăbi să vorbesc de un conflict real între Statele Unite și Uniunea Europeană, așa cum fac mulți comentatori gureși), chiar dacă motivul invocat e pueril. Mult mai talentată ca politician decât omologii ei din țările menționate, Giorgia Meloni a găsit o chichiță constituțională prin care și-a motivat semi-absența. Cum noi nu suntem nici puternici și nici n-avem o constituție care să prevadă situațiile complicate ce s-ar putea ivi, Nicușor Dan a rămas singur în bătaia tuturor vânturilor. După o scurtă ezitare, a hotărât să meargă la Washington. Cu moartea în suflet, s-a urcat în avion să dea piept cu baiazidul planetar.
N-am nicio ezitare să spun că decizia președintelui a fost bună. Mai ales că a găsit și modalitatea cea mai potrivită de a fi prezent: cea de observator. Ceva îmi spune că această formulă a fost gândită de aceeași Giorgia Meloni, de conivență cu unchiul ei Trump, pe ai cărei genunchi se răsfață de câte ori are prilejul. România nu-și permite să facă o politică internațională după pofta inimii. Geografia, istoria și sărăcia ne-au condamnat la un etern joc de glezne, la improvizații și la speculații ce pot fi adeseori riscante. Nici de prea multă consecvență nu putem fi bănuiți, așa încât nimic din ce facem nu e de natură să surprindă lumea.
Ca și Europa, Consiliul pentru Pace a funcționat cu două viteze: membri plini și observatori. Celor care vorbesc de o „trădare“ a României, trebuie să li se amintească răspicat că însăși Uniunea Europeană a fost reprezentată la reuniunea inaugurală exact cu același statut ca și noi – cel de observator. Dacă am fi fanfaroni (și suntem!), ne-am putea lăuda chiar că, alături de Italia și Cipru, am fost vizionari, anticipând mișcările pe care, de voie, de nevoie, le-au făcut și birocrații de la Bruxelles.
Întâlnirea de la Washington a pus în evidență extraordinara personalizare a politicii în lumea de azi. E ca și cum națiunile ar fi dispărut și totul se reduce la chestiuni private între indivizi. Nu se mai vorbește de Statele Unite, ci de Trump. Nimeni nu mai pomenește Franța, ci pe Macron. Italia parcă a dispărut și ea sub bretonul Giogiei Meloni. Ungaria e doar Orban și iar Orban. Și putem continua astfel până ajungem la suprema identificare între Putin și Rusia și Xi Jinping și China. Vocea popoarelor nu mai contează. Autarhi fuduli, grandomani și paranoici pot decide astăzi ce le trece prin minte, fără să-i preocupe dacă acțiunile lor servesc interesele celor care i-au înscăunat în poziții de putere.
Cam tot ce se întâmplă pe planetă în ultimii ani dovedește că demo crația a fost îngenunchiată și că o mână de iluminați se pregătesc să-i aplice loviturile decisive. În aceste condiții, țările mici sunt obligate să umble pe vârfuri, ca niște școlari timorați, nu care cumva să atragă în vreun fel atenția. E vremea găliganilor nerușinați, a brutelor cu cuțitul în dinți, a măcelarilor fioroși și a asasinilor ce nu cunosc remușcarea. Tehnologia n-a făcut decât să amplifice și să dea consistență macabră celor mai rușinoase tendințe din murdara conștiință a lumii.
În aceste condiții, prezența lui Nicușor Dan la Consiliul pentru Pace (care s-a dovedit a fi doar cadrul de manifestare a megalomaniei unui lider în evidentă pierdere nu doar de stimă, ci și de putere reală) trebuie analizată cu detașare. Cred că beneficiile (între mărunt și insignifiant) sunt totuși mai mari decât pierderile. N-am auzit încă (și nici nu vom auzi) ca vreun lider european să reproșeze României că a acceptat invitația lui Trump. Evenimentul n-a fost nici atât de mare și nici atât de serios încât să provoace comoții în cancelariile europene. Deocamdată, ni s-a oferit un spectacol în care s-au exprimat bune intenții și s-au făcut poze. Dar sunt absolut sigur că atunci când vor apărea banii, când va începe reconstrucția efectivă a Gazei, Franța și Germania vor năvăli printre primii și se vor afla între cei mai lacomi bene ficiari. În ce ne privește, vom rămâne veșnicul personal TESA, așa cum de altfel ne-a și prezentat, cu deplină onestitate, președintele Dan.
De fapt, de recenta întâlnire de la Washington a beneficiat toată lumea. Și cei care au fost prezenți, și cei care, strategic, au stat deoparte, într-o șireată expectativă. Pentru cei care au traversat oceanul (iar Nicușor Dan, veșnic ghinionist atunci când e vorba de călătorii aeriene, a mai și stat câteva ore înzăpezit la Otopeni) a fost un prilej de a se autoîncuraja că nu sunt doar figuranți, ci și jucători în marile inițiative plane tare. Cei care au rămas acasă (dar, cu siguranță, nu s-au dezlipit de ecranele televizoarelor) și-au ticluit strategiile prin care să profite cât mai mult de banii ce se vor aduna pentru readucerea la viață a nefericitei fâșii de pământ din Orientul Apropiat în care oamenii se măcelăresc de milenii.
Pe un ton triumfalist, destui comentatori s-au grăbit să proclame vizita lui Nicușor Dan și ca pe o încheiere a scandalului izbucnit odată cu anularea alegerilor prezidențiale din 2024. Traversând oceanul, Nicușor Dan a devenit brusc legitim. Altfel spus, nu contează că a fost votat de șase milioane de oameni, ci că a stat cuminte în prezidiu la Institutul Păcii. Vizita la Washington n-a dezlegat însă nimic din ițele ce s-au încurcat în ultimul an și jumătate. În fond, „cazul Georgescu“ n-a iscat niciun diferend serios între România și Statele Unite la nivel statal. Vocile care și-au manifestat îndoiala privind corectitudinea votului n-au fost dublate de vreo măsură oficială. Relațiile dintre cele două țări au continuat exact ca înainte – adică destul de amorfe. Și asta e o chestiune ce ține și de nivelul execrabil al diplomației românești și de modul jalnic în care suntem reprezentați de ani buni – nu numai la Washington.
Așadar, cine și-a închipuit că prezența în capitala americană a președintelui României a rezolvat una din chestiunile care macină societatea se înșală amarnic. Americanii au fost, sunt și vor fi o națiune de-un pragmatism extrem. Ei n-au nicio reținere să colaboreze cu orice fel de regim ori conducător politic, atâta vreme cât scopurile lor nu sunt primejduite. Lunga istorie de conflicte și amoruri dintre Statele Unite și America de Sud oferă toate variantele posibile de conviețuire și conflict. Faptul că un vicepreședinte arogant până la violență a menționat dezordinea electorală din România nu trebuie trecut cu vederea, dar nici absolutizat. Contează și ce fac țările, nu doar ce spun, în varii contexte, reprezentanții lor. Câtă vreme România respectă doleanțele Americii, pentru Casa Albă e indiferent dacă e condusă – cum se spunea pe vremuri – de Stan sau de Bran. Americanii nu au preferințe, ci interese. Politicienii și comentatorii care nu înțeleg acest lucru trebuie să-și caute urgent altă meserie.
„Problema Georgescu“ nu constituie un motiv de delegitimare a României în exterior. Dar ea rămâne o problemă de mare vulnerabilitate în interior. Serviciile de informații s-au dovedit extrem de neprofesioniste, dacă nu cumva – așa cum afirmă unii – au jucat roluri de soliști în acest imens complot împotriva ordinii de stat. Partidele, la rândul lor, au fost implicate până-n gât în tranzacționarea voturilor, așa că nici din partea lor nu trebuie să așteptăm să vină soluția. Iar partea cea mai gravă e că justiția a arătat în ultima vreme o față hidoasă. Ea nu e alcătuită din oameni care au jurat pe numele lui Dumnezeu și pe Constituție, ci din jalnici pleșcari grijulii să-și asigure o bătrânețe lipsită de orice griji.
Ceea ce mă îngrijorează, așadar, nu sunt călătoriile lui Nicușor Dan, ci lentoarea luării deciziilor. Faptul că îl depășește în moliciune chiar și pe Emil Constantinescu nu e de bun augur. Să sperăm că aerul umed-subtropical al Washingtonului l-a energizat.