S-a scris mult despre ravagiile pe care maoismul le-a produs în Occident și mai ales în Franța. După ce îl celebraseră cu fervoare mistică pe Stalin, unii (nu puțini) intelectualii francezi au găsit un nou idol în persoana lui Mao. Imaginea Chinei era complet idealizată, reproducând papagalicește poncifele propagandei comuniste. Intelighenția pariziană se extazia în fața cărții Mariei Antonietta Macciocchi, Despre China (1972). Abia după câțiva ani, Macciocchi a fost ridiculizată, într-o emisiune a lui Bernard Pivot, de către marele sinolog și strălucitul eseist Simon Leys. Succesul în Franța al cărții comunistei italiene se datorează și revistei Tel Quel condusă de Philippe Sollers.
Sollers și alți patru intelectuali de frunte ai epocii – Julia Kristeva, Roland Barthes, François Wahl și Marcelin Pleynet – sunt protagoniștii cărții lui Jean Berthier Călătorie liniștită în țara ororilor (Editura Le Cherche Midi, 2026). Dintre aceștia trei – Sollers, Wahl și Pleynet – lucrează la Seuil, editura unde apare Tel Quel, Kristeva – soția lui Sollers – e semioticiană, iar Barthes nu are nevoie de prezentare. Cartea lui Berthier prezintă călătoria pe care grupul de intelectuali a întreprins-o în China în aprilie 1974. Suntem încă în atmosfera specifică acelei așa-zisei „Revoluții culurale“: cultul delirant al personalității lui Mao e dublat de mistica luptei cu rămășițele confucianismului și ale „revizionismului“. Fostul președinte Liu Shaoki precum și fostul număr doi al regimului, Lin Biao, sunt în continuare diabolizați. Regimul pretinde că a reușit să dea naștere „omului nou“, cu o înaltă conștiință revoluționară și devotat partidului.
Francezii noștri ajung într-o societate îndobitocită, pe care nici n-au cum să o cunoască realmente întrucât sunt în permanență încadrați de translatori și de ghizi. Toate momentele călătoriei – începută în 11 aprilie – sunt strict controlate, orice abatere de la program este interzisă. E ritualul tipic al călătoriei scriitorilor și intelectualilor occidentali în URSS și în țările de „democrație populară“. Unii – Gide, Panait Istrati – își dau seama de înșelătorie; alții însă se complac în a cauționa regimurile totalitare, mai ales atunci când sunt primiți cu toate onorurile și când gazdele fac risipă de lux. Printr-o ironie a istoriei, grupul Tel Quel, grup de avangardă și practicând o literatură elitistă, este prezentat în China ca format din personalități devotate cauzei poporului și ostile – detaliu important – Uniunii Sovietice (sunt anii rupturii dintre China și URSS). Primirea care li se face în uzinele și gospodăriile colective vizitate depășește orice imaginație: sunt aclamați, lozinci uriașe glorifică marile izbânzi ale grupului în lupta împotriva revizionismului sovietic.
Jean Berthier își prezintă cartea drept un roman. Ea este însă doar parțial ficțiune, pentru că autorul folosește diferite surse documentare, de la textele publicate de călători după întoarcerea acasă până la notele lui Barthes, apărute – postum – în 2009. Sigur, discuțiile dintre protagoniști, gândurile lor sunt rodul imaginației autorului. Dar dimensiunea ficțională pare perfect verosimilă, confirmând ceea ce știm despre cei cinci intelectuali. Sollers e exhibiționist, autoritar, adesea dogmatic; Kristeva e mult mai reținută, ai zice că propaganda nu o atinge, dar se documentează serios pentru cartea despre femeile din China, carte promisă unei edituri feministe; Wahl, filozoful, pare cel mai lucid (și va dovedi că este așa, articolul său scris la revenirea în țară fiind diferit, ca tonalitate și perspectivă, de textele companionilor săi de drum); Barthes e cu gândul la mama lui (se cunoaște afecțiunea filială foarte puternică pe care i-o purta mamei), e atent la ce vede în jur, îi remarcă pe adolescenți și suferă că nu-i poate aborda (și Wahl e homosexual, el îi duce dorul iubitului său, scriitorul Severo Sarduy); Pleynet, pasionat de pictură, e sensibil la culori și la peisaje.
Călătoria e reconstituită cu fidelitate. Chiar la aterizare, oaspeții sunt frapați de un portret gigantic al lui Mao; îl vor reîntâlni de multe ori, adesea în compania lui Marx, Lenin și Stalin (chinezii considerau că sovieticii au alunecat în revizionism, deoarece s-au abătut de la linia trasată de Stalin). Vizita într-o comună populară e urmată de vizitarea unei mari tipografii (mândră că tipărește în 40 de milioane de exemplare Operele alese ale lui Mao). Toate aceste evenimente se supun aceluiași tipic. Ascultând discursurile oficiale, Barthes nu putea să nu remarce proliferarea clișeelor: stereotipurile el le numește „cărămizi“. Călătorii sunt interesați, firește, de celebrele dazibao, afișe scrise de mână cu texte mobilizatoare sau, dimpotrivă, care stigmatizează practicile contrarevoluționare. Și Barthes și Wahl se miră că Lin Biao este asociat lui Confucius și că primul e considerat un dușman periculos deși au trecut doi ani de la moartea lui. Delegația (dacă o putem numi așa) merge apoi la Shanghai, un oraș care fusese modern și cosmopolit. Se vizitează șantierul naval – bineînțeles, și aici toate succesele sunt obținute grație gândirii lui Mao Zedong. În cartierul muncitoresc, Barthes e din nou excedat de stereotipuri, lasă să se vadă asta, spre nemulțumirea lui Sollers. Programul mai cuprinde un spectacol de circ, vizita la o mare expoziție industrială, o escală la o grădină zoologică, la un templu budist. Merg la cinema, la operă (producții de un schematism și de un tezism înfiorător), într-o librărie și, la finele sejurului, trag o fugă la Marele Zid. Își cumpără haine Mao și descind astfel îmbrăcați, pe 5 mai 1974, la aeroportul Orly.
Savoarea cărții stă în comentariile pe care le fac telqueliștii și în decalajul imens dintre realitate și ceea ce ei cred că văd. La întoarcere, Barthes a scris un articol neutru, Kristeva și-a terminat cartea feministă, Sollers a continuat câțiva ani să compună ode Chinei, după care a găsit alte repere. Barthes ne-a lăsat carnetul de note unde, pe lângă inventarierea „cărămizilor“, a dat glas frustrării sale de pedofil: regretă că „nu a văzut puțulica unui singur chinez“ („pas vu le kiki d’un seul Chinois“).
Presupun că gazdele, în rigoarea lor revoluționară, n-ar fi dat curs dorinței ilustrului oaspete.