Tot ce se întâmplă acum în lume nu face altceva decât să confirme puterea americanilor. Războaiele parcă vin special pentru ca ei să se implice și astfel să ne arate că nu există în lume altă putere care să-i bată. Dar acțiunea lor are un scop precis. Acela de-a instaura pacea. Și pacea asta cum se cheamă? Foarte simplu: Pax Americana. Ne întoarcem astfel fără să vrem spre vremuri de odinioară când existau tot două cuvinte sub al căror coviltir lumea se apleca. Care erau acestea? Pax Romana. Cuvintele au fost sculptate, cioplite, cizelate pe vremea lui Octavian Augustus căruia Vergiliu i-a închinat versuri memorabile. Imperiul roman ajunsese, după opinia sa, într-un fel de epocă de aur pe care nimic nu mai putea s-o destabilizeze. Și iarăși râd fără voia mea. Vergiliu, să mă ierte Cel de Sus, a fost un fel de Adrian Păunescu al acelor vremuri. În sumbrii și pretins luminoșii ani 80 ai veacului trecut vorbeam tot despre o epocă de aur. Ceaușescu era și el un August în fața căruia îngenuncheau toți slujbașii mai mari sau mai mărunți. Dar asemenea epoci ne îmbată cu promisiuni, după care cădem toți în șanț. Să meargă și Pax americana în aceeași direcție? Este o întrebare absolut legitimă. Cum afirmă toți înțelepții indiferent cărei tradiții îi aparțin, nimic din ce e creat nu e veșnic și doar Domnul Dumnezeu, de la nivelul său increat, nu piere. Neagu Djuvara a spus de multe ori că durata imperiului american va fi mult mai scurtă decât a altor imperii pe care le-a cunoscut de-a lungul timpului istoria. Evident e greu de anticipat, după cum nu știm ce rol va juca un președinte de factura lui Donald Trump. Cum îl va reține memoria colectivă? Ca pe un mare președinte de anvergura lui Truman sau Reagan sau ca pe un personaj mediocru care a profitat de puterea militară a țării sale și și-a impus voința? În orice caz, un lucru e sigur. Statele Unite au reușit să cuprindă toată lumea, întrucât au pus în acțiune niște repere care până la urmă înlesnesc un trai cât de cât confortabil. Bineînțeles, dacă nu muncești ai sfeclit-o, dar dacă îți cunoști lungul nasului și stai în banca ta poți duce o viață decentă. În fața unei asemenea promisiuni teocrația nu are nicio putere. Cuvintele Profetului și calea spre Allah nu rezolvă viața omului obișnuit care vrea liniște, pace și, dacă se poate, puțină prosperitate. Nici noi, ortodocșii, nu vrem mai mult. Dacă atât ni se dă atunci să-i mulțumim lui Hristos și să nu fim fundamentaliști. Preotul nu trebuie să fie încrâncenat, înverșunat, mistic. El are o datorie ca orice om al muncii de care, dacă se achită în mod conștiincios, are numai de câștigat împreună cu toți enoriașii care-l înconjoară. Lumea asta vrea, nimic mai mult. Pax americana e în fond o soluție mediocră, dar pentru a ne păstra sănătatea fizică și psihică nu avem nevoie de mai mult. Și totuși…
Gândurile îmi zboară acum spre un ilustru istoric, filosof al istoriei, poate cel mai mare al secolului XX, de factura istoricilor romani și greci din Antichitate. Este vorba de Arnold J. Toynbee, ale cărui studii de istorie au apărut și în limba noastră. Sunt texte ample, care te subjugă de cum ai început să le citești. O idee majoră e aceea că orice civilizație, deși solid întemeiată, are în continuare de înfruntat două mari primejdii. Care sunt acestea? Proletariatul intern și proletariatul extern. Acestea au fost prezente și pe vremea lui Octavian Augustus și au dus unde au dus. Pe atunci proletariatul intern era format, desigur, din cei care se lăsau pradă plăcerilor carnale, dar în primul rând din creștinii care au jucat un teribil rol subversiv pentru a destabiliza societatea romană. Iar „externii“ erau germanicii, triburile de la nord de Rin, care amenințau tot timpul fruntariile Romei. Conjugarea acțiunilor lor a dus spre distrugerea unui imperiu care părea fără de moarte și care purta pe frontispiciu două cuvinte nemuritoare: Pax Romana.
Să ne întoarcem însă în vremurile noastre și să vedem care sunt inamicii de acum, aceia care pot pune în pericol Pax Americana. În plan extern, nu mai încape îndoială, sunt musulmanii. Islamul este o forță colosală și chiar dacă a fost sedus sau corupt de reperele civilizației occidentale păstrează nestinse resurse pentru a acționa nimicitor. Iar pe plan intern? Aici este buba. La o primă vedere ar fi consumul de droguri, faptul că occidentalul se lasă tot mai mult cotropit de mreaja paradisurilor artificiale, iar până la urmă se va vedea sleit de puteri. Acest pericol este uriaș, dar în egală măsură este și superficial. „Proletariatul intern“ al vremurilor noastre îl reprezintă însă ideologia. Și nu o ideologie cu inserții totalitare, ci una moale, bleagă, ca să nu spun castrată. Aici vin la grămadă toți pretinșii corecți politic, persoane care, desigur, posedă înalte titluri academice, dar gândirea lor e firavă, precum o lămâie stoarsă. Ei nu sunt nici comuniști, nici capitaliști, nici muncitori, nici burghezi, vor să trăiască bine după modelul părinților lor conservatori, dar în egală măsură vor să-și dea aere de cărturari, de formatori de opinie, negând cu obrăznicie marile valori ale lumii clasice creștine.
Așadar când mintea nu mai are consistență, și trupul se lasă ușor în voia narcoticelor. Nu-i vorbă, drumul poate fi și invers. De aceea, orice previziune e inutilă. Cine va trăi, va vedea.