Am auzit săptămânile trecute o știre care m-a pus pe gânduri și pe care, evident, am corelat-o cu ceea ce deja știam. Despre ce este vorba? Liderii iranieni au afirmat că dacă SUA comit o agresiune împotriva țării lor, ei nu vor mai pregeta și vor declanșa războiul total. Și m-am întrebat: ce înseamnă asta? Fără să vreau, mi-am amintit că o asemenea formulă a mai fost folosită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de eminența sinistră a Reichului german, nimeni altul decât Joseph Goebbels. El, în primăvara lui 1943, în marea sală a Congreselor din Berlin, în fața a mii de ascultători, a urlat: Vreți război total? Iar sala a urlat mai tare: Da, vrem.
Deja pe atunci, după Stalingrad, soarta Germaniei naziste nu era dintre cele mai fericite. De aceea, recurgerea la o asemenea sintagmă arăta mai degrabă disperare decât încrederea în victorie. Și uite cum se potrivesc lucrurile! Khamenei cere război total, Goebbels a vrut același lucru. Când Putin spune că Rusia l-a învins și pe Napoleon, și pe Hitler, iar rezervele ei de eroism sunt nelimitate și nebănuite, se înscrie cumva pe aceeași cale. Dar ironia face să ne întoarcem în ograda noastră, iar ochii să ne cadă pe o poezie știută încă din cursul primar, nemuritoarea Scrisoarea III. Ce spune acolo Eminescu? „Eu îmi apăr sărăcia și nevoie și neamul,/ Și de aceea tot ce mișcă în țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie iar ție dușman ți-este,/ Dușmănit vei fi de toate fără a prinde chiar de veste…/ N-avem oști… etc.“ Păi, oameni buni, nu e acesta tot război total? Coincidențele în primul rând te amuză, dar pe urmă râsul îngheață și ești cuprins de un fior paralizant.
Războiul total nu e o formulare inocentă, spusă la întâmplare, din cauza unui prea plin sufletesc. Războiul total vrea să exprime o escaladare fără precedent a confruntării, care debordează într-o credință mistică extrem de virulentă. Evident, poezia lui Eminescu vrea să pună accent pe patriotismul nostru neclintit, pe faptul că nu ne-am lăsat îngenuncheați de cotropitori și așa mai departe… Comunismul de după 1965 a exploatat cât a putut acest text și probabil că acestea erau singurele versuri pe care le știa și le putea recita Nicolae Ceaușescu. Dar ce înseamnă acest „dușmănit vei fi de toate?“ Ce vrea să spună poetul? Înseamnă că dușmanul care ne calcă țara nu se va lupta doar cu oamenii, ci și cu natura, cu apele, cu arborii, cu stâncile care de la sine se vor dezintegra pentru a cădea astfel în capul ocupanților ditamai bolovanii… Viziunea, fără îndoială, este copleșitoare. Eminescu voia să pună în scenă o asemenea bătălie care ar fi antrenat nu numai două armate sau lupte de gherilă, ci tot cosmosul. Cum uneori, din păcate, patriotismul chiar și de cea mai bună intenție vrea să-l neaoșizeze pe Dumnezeu cu tot dinadinsul, făcându-l român, rus, bulgar, ucrainean etc., atunci ceea ce ar face natura nu ar fi deloc aleatoriu, ci ar exprima intervenția divină care, antrenând păduri și munți, apără până la capăt teritoriul național. Dar Eminescu știa că scrie poezie, o poezie de un anumit angajament, pe placul propagandiștilor de mai târziu, dar până la urmă tot poezie. Din păcate, Goebbels, când cerea de la poporul german război total, nu avea nicio treabă cu poezia. El de fapt detesta gratuitatea, dorea implicare maximă. Pentru sinistrul personaj, din cuvinte trebuia să curgă sânge pentru ca mesajul lor să fie adevărat. Așa se explică de ce nemții s-au bătut până la capăt, iar poate cel mai cumplit capitol al celui de-al Doilea Război îl reprezintă bătălia Berlinului. Ne înfiorăm și acum după mai bine de opt decenii. Și iată că un lider religios al unei țări care moștenește teribilul imperiu persan vrea cam același lucru.
Eminescu era creștin ortodox, Goebbels luteran, dar laicizat până-n măduva oaselor sau negrul unghiilor, iranianul este musulman șiit. Pun acum alături câteva tradiții pentru a vedea care dintre ele conține un potențial războinic mai mare. Fără îndoială, ultima, dar mă întreb dacă acest război total al iranienilor presupune doar activarea forțelor naturale sau nu cumva este vorba de ceva mai mult de atât. Cine știe? Poate determinat de rugăciunile preoților lor, peste deșertul țării se va abate un uragan care va declanșa cumplite furtuni de nisip, orbindu-i pe americani și făcându-i incapabili să-și folosească temutele arme. Nu e exclus, dar parcă-i insuficient. Dacă, dacă… nici nu-mi vine să mai scriu. Dacă aceleași rugăciuni vor pune în acțiune entități spirituale invizibile, toți îngerii cu aripi de foc în care Iranul crede fanatic și cu ajutorul cărora vrea să-i stârpească pe necredincioși? Nu oare asta înseamnă război total? Ce putere ar mai avea atunci rachetele americanilor în fața manifestării în universul nostru a unor forțe care-și au de fapt sălașul dincolo de univers? Teoretic, niciuna. Mă gândesc mult la chestiunea aceasta, ceea ce pe scepticul din mine îl amuză nespus.