Ușile, ușile…
„Ușile, ușile, cei chemați ieșiți!“ – bănuiesc că a auzit
în acea amiază de vară, mormolocul din burta mamei
care visa să devină pește.
Ieșirea n-a întârziat nici ea prea mult,
și m-am trezit într-o zi în pragul unei uși,
ah, un dreptunghi pe marginea neagră a căruia
s-au tot crestat cu anii,
linii ca pe-un răboj,
măsurându-mă centimetru cu centimetru.
Și a rămas așa, simt mereu apăsarea
din stânga, din dreapta mea,
de sus și de jos,
până în sânge și măruntaie.
Nu degeaba am tot visat de atunci încoace
dreptunghiuri, apoi ferestre,
fie și desenate pe zid, pe ziduri.
Uneori mă credeam, Doamne iartă-mă,
înrămat ca într-o icoană veche,
cea a Maicii cu obrazul lipit de prunc,
alteori, simțeam că geometria
sângerează puțin.
Mărturisesc că-mi era și frică, –
îmi închipuiam că, ieșită din ramă,
mâna atât de caldă și de ocrotitoare
ar începe să se sfărâme, să putrezească,
(sunt atâtea primejdii în vânt!)
iar din aripa neatentă a îngerului
ar cădea scorojite penele de aur
ca de pe o biată vrabie
zgribulită-n ploaie.
Dar de câte ori nu m-am temut
și că, după atâta captivitate,
ar putea să zboare din colivie
vreun papagal ori un sticlete dreptunghiular!
M-am trezit apoi între tot felul de linii drepte,
ca la cazarmă am stat cu „La umăr arm“! –
îmi amintesc că un brav ofițer conducător de pluton,
ne instruise, ascuțind-și glasul
și bătând cu cizmele în podea,
că un adevărat soldat trebuie să fie
vigilent în toate împrejurimile.
(și din prostie poți învăța ceva).
Dar noi toți ăștia, de veacuri rămași aici
la Porțile Orientului
cu țiterele noastre atârnate în ramuri de salcie
bătute de vânt?
Am tot șezut și am plâns
jelind de țara pierdută.
Aici, câte-un poet cu tristeți metafizice
și crini albi în gură
bătuse cândva pe la porți închise,
și tot din poartă în poartă
cerșeau moții, cei cu aur sub tălpi.
Nici eu nu m-am lăsat mai prejos.
Ca vițelul la poarta nouă
s-a mirat ani în șir și țărănușul din mine
intrând pe porțile luminate ale orașului,
când pornise spre școlile cele mari,
năzuind un început de înțelepciune.
Da, porțile, porțile, porțile,
porți de lemn, de fier, de cuvinte,
prin care am tot trecut,
da, „Bate și ți se va deschide!“
da, Hannibal ante portas,
Sublima Poartă dintre săbii și sulițe
și „În castel în poartă oare cine bate?“,
„Bat la porțile gândirii“,
„Părea că, printre nouri s-a fost deschis o poartă“,
„Deschideți-vă, porți mari!“,
„Deschideți, boieri, porțile voastre,
să intre Domnul Puterilor!“
Însă eu, cel fără putere,
băteam la poarta tot mai strâmtă a Paradisului,
prin crăpăturile căreia voiam să mă furișez,
bine știind că nu sunt vrednic
de o asemenea răsplată.
Oho, porți și porți, uși abia întredeschise,
lacăte albastre și roșii, chei ruginite-n broaște,
praguri pe care am tot așteptat
pe unul care-și spunea Absolut
(poate era doar o poreclă ori un alint).
Însă de la o vreme, am început
să simt tot mai mult
că Acela a cam obosit
de atâta trudnică siestă
după miliardele de trupuri înghițite crude.
Și poate că mai și ațipește din când în când
ghiftuit, – îmi ziceam –
apoi doarme de-a binelea
uitându-ne pe toți,
lăsându-ne, nepăsător, să murim
în tăcerea indiferentă,
în biata relativitate.
Vreau să se știe, totuși,
că am văzut de pe-aceste praguri
și geometrii încurajatoare,
ca aceea a Carului Mare,
a Carului Mic,
trase de către trei răbdătoare stele,
spre marea Stea călăuzitoare,
unghiuri de cocori și de berze
lăsând urme verzi pe cerul de primăvară,
arcuri albastre de in unduind în soare,
cununi de spice, de sânziene, sfere fierbinți
de mere roșii, roșii,
hore rotindu-se-n cercuri amețitoare.
Dar și, ce-i drept,
mutul, gerosul
Ochi dreptunghiular
încremenit de veghe
deasupra tuturor porților.
A venit într-o zi și ceasul fericit
când, auzind Îndemnul,
mi-am luat în spate Dreptunghiul
și, iată, umblu și-acum sub el
însoțit de glumele proaste
ale celor holbați pe malul Bălții, –
„Vezi să nu te strâmbi, Lazăre, Lazăre!“
Adeseori, așa-i, m-am încovoiat sub povară,
am șchiopătat, am alunecat și-am greșit, –
s-a mai ciobit și ea, cărată pe-atâtea drumuri,
și, din când în când, – am mai spus o dată –
chiar a durut.
Dar întotdeauna mi s-a părut inestetic
să las să mi se audă
prea tare gemetele, –
plânsul e, nu-i așa, cu totul nepotrivit
la un bărbat în toată firea.
Știu acum că am lăsat în urmă
și linii frânte, carcase ruginite,
dungi îndoite, părăsite sub ploi și zăpezi,
mormane de fierării, piei uscate,
ca după vechi năpârliri, –
acele rame de uși, de ferestre,
s-au tot adunat, grămezi
prăbușite-n nisipuri și lut,
sub gunoaie și buruieni.
Era și talașul rămas
după atâtea rindele și șlefuiri,
fâșii din pielea mea jupuită,
însă nu sunt sigur că s-a obținut
rezultatul ideal,
deși m-am izbit mereu
și cu capul în praguri de sus.
Nu e, vedeți, deloc confortabil
să trăiești între linii drepte,
dar am simțit de prea multe ori și că mă împrăștii,
îmi căutam înspăimântat marginile,
scrutam prin ceață, orbecăind,
împiedicându-mă și căzând,
câte-o părere de muchie,
smerit, totuși, așa de intimidat
de amintirea marii rușini
trăite mereu în fața cristalelor.
Știu că voi purta până la capătul capătului
scrijelită în carne, niciodată cicatrizată,
rana, rama acelor linii dintâi
prin care mi-a fost dat să ies în lume.
Și, iată, acum
stau pe pragul uneia dintre ele,
a obosit, pare-se, și dreptunghiul,
sunt și eu destul de ostenit.
Aștept să se desfacă și chingile, frâiele,
să se deznoade încet-încet
toate nodurile.
Și poate că, în cumplita zi a Mâniei,
se va auzi (aș vrea eu!)
deasupra dreptunghiului meu de lut,
scârbit de atâta murdară risipire,
de multa, mocnită nesimțire și mojicie,
teribilul glas al Domnului,
răcnind la mine, cu o riglă în mâna dreaptă,
„Ieși afară, măgarule!“
Tare mă tem, însă, că o să fiu foarte surd
și, chiar dacă aș auzi bine,
ar fi o cam nedemnă înviere.
Dar, să nu lăsăm orice speranță
dragă Ioane,/ Ion Pop!
Nu vor sta degeaba nici dezghețurile de martie,
nici larvele, râmele, cârtițele, semințele,
iar ploile de vară, cele din toamnele lungi,
își vor face conștiincioase
datoria dintotdeauna.
Ce de libertate, Doamne,
ce chiote noi, ce de dănțuiri
tropotind sub soare și stele mari!
Apoi vor îngheța din nou,
se vor dezgheța iarăși.