Dintre multele fațete ale unui opere polivalente, care a înregistrat reușite în aproape toate genurile, așa cum este cea a lui Marin Sorescu, probabil că poezia de dragoste a fost cea mai puțin frecventată de critică. Într-un tablou al poeziei erotice postbelice, în care figurează atâtea nume – de la Nichita Stănescu la Emil Brumaru –, al său e menționat numai în treacăt, fără alte precizări sau glose. Mai mult, între epitetele care încearcă să cuprindă formula personalității sale (ironist, fantezist metafizic, ludic ș. a.), vocabula erotic nu apare niciodată. Aceasta, în pofida faptului că poemele de dragoste nu lipsesc din sumarul majorității volumelor sale, într-unul dintre ele (Descântoteca, din 1976) având chiar o prezență dominantă. Însă, deși a fost bine întâmpinată de critică, Descântoteca a stat de la început în umbra schimbării de paradigmă pe care Sorescu o operase în 1973, când, prin La Lilieci, furnizase un manifest postmodern: ipostaza sa erotică a trecut, așadar, pe sub radar.
O nouă și succintă antologie realizată de poetul Teodor Dună aspiră, însă, să schimbe această percepție. Intitulată Un rai mic, de două persoane. Poezii de dragoste, culegerea conține, dacă am numărat bine, 67 de texte, alese din toată creația soresciană de dinainte de 1989. Inclusiv din volumele Apă vie, apă moartă (1987) și Ecuatorul și polii (1989), atât de slab receptate critic în epocă.
Antologia alcătuită de Teodor Dună este, ca să folosesc un eufemism, o ediție artistică, nu una filologică. Lipsesc nota asupra ediției, aparatul critic și consemnarea volumelor din care sunt extrase poeziile. Însă, chiar dacă un mic travaliu filologic nu ar fi dăunat culegerii, miza ei este alta: și anume, reliefarea originalității discursului erotic din poezia lui Marin Sorescu. Un discurs pentru care nu îl recomandau nici persoana (firavă, stânjenită, cu o exprimare verbală eliptică), nici persona sa (de metafizic ludic și de tragic camuflat în comic). Ca atare, cartea se adresează deopotrivă cititorului profesionist și amatorului de poezie, îndemnându-i, pe primul, să își revizuiască prejudecățile, iar pe cel de-al doilea, să adauge un nume până acum implauzibil pe lista marilor erotici contemporani.
Întrebările care se pun în legătură cu acest demers îndrăzneț sunt două: cât de reușită este selecția artistică operată de Teodor Dună, respectiv, cât de convingătoare este demonstrația acestui Marin Sorescu erotic?
Trebuie spus că, în afara reticenței criticii mai vechi în a recunoaște o fațetă erotică distinctă în angrenajul poeziei soresciene, mai există un obstacol în calea afirmării eroticii ca dimensiune lirică relevantă. Este vorba despre însăși poetica lui Sorescu, în care sunt implicate atitudini și modalități care stau și… nu stau bine împreună cu eroticul. Dacă, de pildă, modul „columbian“ (remarcat de G. Călinescu) în care poetul răstoarnă perspectivele funcționează într-o erotică a „revelației“, ironia sa piezișă nu prea se potrivește cu amorul. De aceea, eroticul e o dimensiune absentă din ciclul La Lilieci, în care privirea asupra universului rural originar este impregnată de râsu’ plânsu’. Al doilea element, cel tragic, își are dintotdeauna locul în poezia de dragoste, în timp ce cel dintâi încape numai arareori. Comicul și liricul, în general, nu se tolerează reciproc și numai ludicul postmodern a reușit să le împace cât de cât.
Revenind la prima întrebare, aș spune că selecția lui Teodor Dună este reușită din cel puțin câteva puncte de vedere.
Mai întâi, ea parcurge întreaga creație de dinainte de 1989 a lui Marin Sorescu, de la volumul Poeme, din 1965 și până la Ecuatorul și polii, din 1989, ba chiar și poeziile rămase în periodice, de unde a fost selectată Într-un suflet, datând din 1964. Cele mai multe texte, 19 la număr, provin din Descântoteca, de unde a fost ales și titlul antologiei (mai exact, din poemul Abstracțiuni). Însă poezia care deschide culegerea, Am zărit lumină…, e chiar prima din Poeme, volumul cu care Sorescu redebutează, după succesul parodiilor din Singur printre poeți (1964). Unicul volum de dinainte de 1989 din care nu a fost selectat niciun titlu este Fântâni în mare (1982). La acest capitol, se poate conchide că antologia este cuprinzătoare și echilibrată.
De asemenea, selecția reușește să pună în evidență uluitoarea polifonie erotică a poetului. Care poate fi când solemn-ironic și glacial („Iar fata aceea, iată,/ Se uită la mine cu sufletul…/ Nu, dragă, nu te deranja să mă iubești.// O cafea neagră voi servi, totuși,/ Din mâna ta./ Îmi place că tu știi s-o faci/ Amară.“), când suav-carnal și insidios („Femeie, cu sânii degeaba,/ Ce frumos merge treaba./ Când nenăscuți eram și tu și eu/ Și ne-nmulțeam prin Dumnezeu!// Și nu făceam nimic propriu-zis/ Decât o dragoste în vis,/ Polenul scuturat de pe o stea/ Fecunda pleoapa ta, pleoapa mea.“), după care brusc poate deveni metafizic („Pun mâna streașină la ochiul tău/ Și-l privesc atent./ Așa cum țăranca se uită la un ou,/ În zarea ușii,/ Dacă are bănuț/ Și e bun de așezat cu grijă sub cloșcă.// Mă uit în bănuțul pupilei tale/ Și mă găsesc acolo pus sub cloșcă./ Prind aripi și zbor în vid,/ După cerul care s-a tras în sus,/ Dincolo de sine.“). Sorescu fuge mereu, de fapt, cu o clipă mai devreme decât noi, din propriul sentiment, din propria imagine, din propria stare. Sunt convins că iubitorii poeziei au recunoscut în citatele anterioare și un fin substrat livresc, purtând spre noi ecouri din erotica lui Lucian Blaga și din poezia ermetică a lui Ion Barbu, distilate și răsucite pieziș, conform atât de originalei viziuni soresciene. Poetul, deși are în cel mai înalt grad zvâcnirea „talentului spontan“, după formula aceluiași Călinescu, e un creator (post)modern lucid, care topește în magma creației sale „roci“ din istoria poeziei românești.
Se poate discuta, firește, pe marginea selecției propriu-zise operate de Teodor Dună. Aș spune numai că, deși antologia putea fi mai voluminoasă, iar eu aș fi ales (și) alte texte, culegerea este fidelă mizei asumate și nu se cuvine comentată altfel decât în interiorul propriului criteriu.
Mult mai importantă mi se pare revelația unui mare poet de dragoste, care rezultă limpede din paginile ei. Marin Sorescu nu încape în niciuna dintre categoriile curente din lirica erotică, nefiind nici romantic, dar nici romanțios, nici metafizic, dar nici pedant-pedestru, nici livresc, dar nici familiar. Ludicul său nu coboară în licențios, cu toate că nu-i lipsește defel carnalitatea (sânii, coapsele femeii fiind invocate mai des decât părul sau ochii), și de aceea îndrăgostitul din poezia sa poate fi cast, de-a dreptul marital și, în același timp, inocent-adulterin sau numai frivol… Poetul amestecă ingrediente, forțează asocieri care funcționează numai pentru el și, în final, răstoarnă prin rescriere însăși definiția poeziei de dragoste: „Ne întoarcem la perechea ideală,/ Dar pe altă cale, nebătătorită, cu obstacole naturale,/ Cu jivini, jigănii, jigodii care latră,/ Ne scheaună și bine că urlă, că latră,/ Fac o perdea de protest, după care ne ascundem…/ Înflorește și se oglindește puritatea adevărată/ Din sânge și oase și carne mușcată de speranța vieții./ Da, ne întoarcem la perechea ideală/ Și intrăm pe furiș în ea,/ Ne confundăm cu ea,/ Și o luăm de la capăt, tu mănânci mărul,/ Eu mănânc șarpele și ce s-o mai găsi./ Oricum, alt gust.// Purificați prin venin și miere/ Reluăm cântecul perechii de la A, de la vocalize/ Și va fi curat și proaspăt, pe un fundal de milenii…“. Prezentul fugar și eternitatea iubirii, trăite poetic deodată, într-un text care simultan adună și pulverizează ideea, sugerează și apoi își neagă ironic starea: puțini creatori din secolul trecut au mai fost capabili de o asemenea kenoză lirică. Iar acest poem, Perechea, din volumul mai puțin cunoscut de marele public Sărbători itinerante (1978), este numai unul dintre multele prin care Sorescu se dovedește a fi fost unul dintre cei mai originali poeți de dragoste din literatura noastră.
La 90 de ani de la naștere și la 30 de la prematura sa plecare dintre noi, Marin Sorescu continuă să ne surprindă, atunci când asupra lui se apleacă o privire proaspătă, neîngreunată de prejudecăți.