Autobiografie
Lui Mircea Mihăieș
M-am luptat cu valurile
înotând netemător în apele unor mări imaginare.
Mi-am tocit tălpile încălțărilor
rătăcind fascinat
pe străzile unor orașe care nu există.
Mi-am rănit brațele escaladând piscurile stâncoase
ale unor munți născuți de mintea mea.
Am căzut letal în prăpăstiile fără fund
născocite de închipuirea mea.
Ochii mi s-au umplut de lumina
unui soare ireal.
Am citit iluminat poeme, tomuri întregi,
care nu fuseseră scrise.
Am luat tăcerea drept vorbire
și am tălmăcit-o cu migală.
Fericit am fost, trăind cu dăruire neîntâmplările
ca pe întâmplări.
Fericit am fost, am ajuns acolo unde
iarba fictivă nu se ofilește
și primăvara livrescă nu se sfârșește niciodată.
Înlocuirea
Nu știu cum face, dar reușește,
găsește poteca,
intră în mintea mea.
E timid, aproape nu-l simt, e ca un abur.
Curând se retrage, îmi spun ușurat
c-am scăpat de el.
Însă curând se întoarce. Acum e altul, sigur pe el,
poruncitor. Nu pare să se sinchisească de mine.
Tropăie, țipă enervat,
răscolește totul în jur.
Începe să-și construiască și casă.
Îmi strigă că eu sunt netrebnic și el e cel bun,
el e originalul, iar eu sunt doar, palidă,
copia.
Ajunge și-n inimă,
e peste tot.
Și de peste tot mă alungă,
mă-mbrâncește, mă-mpinge spre margine.
M-aruncă în gol.
Neîndurător îmi ia locul.
Zi după zi
Ziua aceasta cu noi toți în ea, atât de diferiți,
copii ai bucuriei și ai disperării,
ziua aceasta cu lumina pură a zorilor
și cu lumina de mătase a asfințitului,
cu tăcerile încifrate încet coborâtoare din cer,
ziua aceasta,
este o catedrală imensă,
cu pereți transparenți, indescriptibil-minunată
ce se deplasează pe roți de diamant
până ajunge pe marginea prăpastiei
și cade de la cea mai mare înălțime
și se pierde pentru totdeauna
în golul cu beznă, fără capăt,
din afara lumii.
Iar o altă zi, catedrală înrourată, pe roți de diamant,
cu noi toți în ea,
atât de diferiți,
copii ai bucuriei și ai disperării,
încrezătoare îi ia locul,
până sfârșește și ea tot așa,
căzând de la cea mai mare înălțime,
ca un personaj feminin
dintr-un roman de altădată,
care alege în felul acesta
să se sinucidă din dragoste,
aruncându-se în gol.
Un poem despre aducere-aminte
Poemul acesta e despre aducere-aminte.
Iar aducerea-aminte e un pământ nou
pe care încape întreg orășelul de odinioară, intact.
Cu străzile lui drepte ce coboară lin înspre gară,
cu trenurile lui ce vin și pleacă, vin și pleacă epopeic,
cu teii lui înfloriți îmbătător,
cu locuitorii lui atât de vii și zâmbitori, invulnerabili,
fericiți,
cu fluviul care-l străjuiește măreț și liniștit.
Numai că aducerea-aminte e un pământ nou
amăgitor
și teii se dovedesc brusc a fi fără miros,
și trenurile nu mai vin, nu mai pleacă
întrucât calea ferată se șterge brusc
sub roțile lor și vagoanele însele
se adeveresc evanescente,
iar locuitorii atât de vii și zâmbitori, invulnerabili,
fericiți
și ei brusc se ridică în văzduh, fără aripi, deloc
îngerește,
mai degrabă ca fumul din hornul caselor iarna, se
ridică
și dispar în hățișul ceresc,
iar fluviul însuși, tot așa, brusc, se arată a fi fără apă
și eu sunt pus să înot în el
și chiar înot cu străduință
și chiar sunt gata să mă înec în acest fluviu ciudat
din acest poem despre aducere-aminte.
Despre suflet
Uneori sufletul tău este
un vultur netemător
care atinge cerul.
Alteori sufletul tău este
doar o vrabie plăpândă, învinsă,
pe care ploaia și vântul
o aruncă de colo-colo,
prin întunericul rece de toamnă.
Uneori sufletul tău este
lumina unei stele întregi
silită să încapă
în becul unei veioze oarecare.
Alteori sufletul tău este
golul fără sfârșit
dintr-o prăpastie.
Povestea lui, ah, povestea lui
este povestea neasemuită a unui fulger
pe care un copil îl prinde,
îl închide în mintea lui
și-l ține viu acolo, până la sfârșit.
Fluviul brusc, ilogic sfârșește
De mine, cel din copilărie,
cel care hoinărea, învelit în raze,
pe străduțele orășelului,
abia dacă-mi amintesc.
De mine, tânăr, îndrăgostit, având aripi,
abia dacă-mi amintesc.
Sunt tot eu și acela, și acela?
Nu cred, nu cred. Parc-am visat totul.
De neînțeles, de nedescris – sufletul, mintea.
O, eu cu viața mea: un poem scris
pe o coală de hârtie
ce s-a aprins, arde și se carbonizează domol.
Îmi duc zilele pe puntea unei corăbioare
care înaintează pe un fluviu învolburat
și se oprește din port în port
fără să se mai întoarcă vreodată
în niciunul dintre ele.
Înainte, doar înainte.
Până când fluviul brusc, ilogic sfârșește
și corăbioara rămâne în aer,
fără apă sub ea, doar cu întuneric
în care se și scufundă.
O dimineață de toamnă. Căderea în sus
Dimineață de toamnă. Bate vântul.
E confuz, fără memorie, înfrigurat, ostil, dus cu pluta.
Frunze galbene se desprind de pe ramuri
ca foile cu versuri dintr-o carte destrămată.
O lumină tristă, cu întuneric în ea,
mi se prelinge pe față. Neașteptat,
de după colț se ivește
o sferă uriașă de sticlă transparentă, incasantă,
care se rostogolește pe strada în pantă.
Un zeu este închis în ea. Îmi strigă:
„Bucură-te de această zi ca și cum ar fi prima,
ca și cum ar fi ultima,
ca și cum ar fi singura.“
Îl cred, deși știu că zei nu există. Deodată,
încep să cad. (Am fost împins?)
E o cădere care nu se mai oprește. Și e o cădere
ciudată,
ca o plutire. E o cădere de-a-ndoaselea,
în sus, spre cer.
Iar zeul din sferă îmi strigă „Bucură-te!“
ci eu îi dau ascultare, mă bucur, mă bucur,
și cad în sus, spre cer, fără să observ
că morții, cu larghețe, tocmai i-am fost dăruit.