Stimați prestatori de servicii artistice – că asta sunteți de-acum încolo, împlinind visul lui Ceaușescu și ai lui, cu toții, actori, muzicieni (nu muzicanți), pictori, sculptori, scriitori și mai toți cei care vă închipuiați a fi altceva – cum vă simțiți în noua postură care vi se pregătește, ba chiar vi se oferă cu dărnicie de către guvernanți?
De mâine sau de poimâine o să trebuiască să emiteți facturi pentru fiecare sumă, oricât de mică, ce vi s-ar oferi. Desigur pentru câte un mic sau mare „serviciu“ pe care-l faceți comunității. Adică pentru rolul lui Hamlet, actorul va emite factura, digitală firește, – cum altfel? – doar suntem în era artificialului, în care toată natura(lețea) trebuie să se transforme. Scriind pe desktop cuvântul „Hamlet“ la cine să te gândești decât la Ion Caramitru și la faptul că marele actor s-a sustras acestui tratament umilitor? Din păcate pentru că, dacă mai trăia, autoritatea lui ar fi biruit, poate, birocrația și i-ar mai fi scăpat de aceste severe execuții și pe ceilalți din jurul său, așa cum i-a scăpat și de altele cât timp a condus UNITER-ul și ANUC-ul.
În aceeași ordine de – să zicem – idei, cu orele de stat pe scaun ale profesorilor, în locul celor de gândit și transmis gânduri – că ce-i aia? acum altele avem noi de reglat! – e și asta. Faptul că actorul își învață rolul acasă, ore și ore nenumărate, nu contează. Sau contează, dacă are grijă să emită și factura digitală pentru ceea ce trebuie remunerat. Sau pianistul care exersează opt-zece ore în fiecare zi, în speranța că Sonata nr. 32, op. 111 de Beethoven va deveni o capodoperă în interpretarea lui, la următorul recital, iarăși, trebuie cuantificat în vreo – tot – factură digitală. E un mod deloc subtil, contabilicesc, de a unifica lumea, profesiile, înzestrările, talentele și eforturile creatoare. Nu susțin precum acea magistrată enervată care se strâmba la noi afirmând că noi, adică ei, suntem, adică sunt, „speciali“. Doar că, dacă îi mai pretinzi artistului, scriitorului încă un efort, după cel al muncii sale, atunci riști să obții în locul unor produse (mă conformez limbajului dvs., deloc stimați birocrați) artistice cât de cât originale un fel de pastă fără niciun relief, în care ai putea să năclăiești totul, și arta și contabilitatea, ca să ai impresia că recuperezi tot ce s-a furat în deceniile de libertate și non-libertate. Dacă atâta ați înțeles, e clar că n-ați înțeles nimic.
Drumul spre servitute, altul decât cel de care ne temeam, e deschis.
Drumul spre groaznica lume nouă, spre 1984, deși ni se părea că am trecut demult de toate astea, e și el deschis în fața noastră, a tuturor.
Comunismul, egalizator în principiu, dar păstrând diferențe mari între oameni, când își trimitea vreun tovarăș din clasa favorizată, în vreo șefie de fabrică sau într-o funcție politică dintr-un județ, dacă până atunci lucrase la centru, tot afirma că l-a trimis la „munca de jos“, subînțelegând – clar pentru toată lumea – că existau munci inferioare și munci superioare. Cele pe care le prestau (?) tovarășii de la centru, activiștii cu munci de răspundere fiind cele – nu-i așa? – „mai superioare“. Scuzați expresia, am vrut să semene cât mai mult cu frumoasa (sic!) rostire peceristă, de altfel transmisă urmașilor lor, deloc Văcărești… Dimpotrivă. Așa se face că, în societatea fără clase (sociale), existau de fapt, ascunse și nu prea, niște adevărate caste din care puteai fi decăzut, dacă nu erai pe placul brahmanului-șef.
Unii mai cred și azi că ar trebui să li se acorde o prețuire în plus pentru că sunt artiști, alții pretind – și nu de ieri de azi – că a scrie o poezie e cam ca și cum ai confecționa niște căpute pentru ghete. Ceaușescu prefera alte comparații… Sigur, respectul nu se cere, dar e o chestie de bun simț să-l acorzi tuturor celor care fac ceva corect și cinstit. Ceea ce nu înseamnă că toți suntem niște prestatori de servicii. E-atât de greu să faci diferența între un produs de serie și un unicat?
Într-o vreme a deficitelor incredibile înăuntru și a războaielor catastrofale pe-afară să nu-ți dai seama că n-are niciun rost să-ți bați cuie-n talpă, cum se spunea în armata română pe vremea când era obligatorie, e pură orbire. Și, vorba cuiva important din timpurile trecute: „nimeni nu-i mai orb decât cel care nu vrea să vadă“. Sau, în plus: nu există surd mai surd decât cel care nu vrea să audă.
Și așa mai departe.
Dar până unde, totuși? Și, mai ales: „Quousque tandem…“i!?! Că de Catilina nici nu poate fi vorba! l
_____________
i V. Latine Dicta, Editura Albatros, București, 1992 (sau propria memorie).