Acum 40 de ani, în noaptea dintre 25 și 26 aprilie 1986, a avut loc explozia reactorului nr. 4 de la Centrala atomică Cernobîl, localitate din R.S.S. Ucraineană pe atunci, la mică distanță de Kiev, dar mai aproape de orașul Prypiat. Atât de aproape încât flăcările se vedeau a doua și a treia zi. „Nestinse“ ca și unele dintre cele din cântecele comuniste ale vremii. De vreun an, în U.R.S.S. era șef Mihail Gorbaciov. Începuse deci așa-zisa schimbare, perestroika și – cică – glasnostul. Cortina de fier era, totuși, încă, în picioare, chiar dacă departe, la Berlin, și formată dintr-un zid de beton nu tocmai rezistent. Când au început să se răspândească radiațiile de la Cernobîl, totuși, glasnostul n-a funcționat. Locuitorii Uniunii încă Sovietice, așa gorbaciovistă cum era, n-au fost informați de catastrofa atomică atât de periculoasă pentru viața lor. Când a izbucnit flacăra de la Centrala atomică, locuitorii din Prypiat, orașul unde locuiau mulți dintre cei care lucrau la Cernobîl, își continuau viața ca și cum, acolo, în zarea atât de cunoscută lor, focul acela ar fi fost un incendiu la o fabrică de cherestea. Abia peste vreo două zile, un fel de fapt divers la televiziunea moscovită a anunțat că la Cernobîl s-a întâmplat ceva, dar lucrurile sunt sub control, cum s-ar spune azi, la noi. Și peste încă o sumă bună de ore, o coloană de autobuze, lungă de vreo câțiva kilometri, a pornit spre orașul Prypiat. Uniunea Sovietică mai trăise asemenea evenimente, e drept, vehiculele erau vagoane de tren, pe când erau evacuate populații întregi, moldoveni sau tătari, în anii domniei lui Stalin. Dar acum apăruse alt tătuc, cu o față umană, ca să zic așa. Nici când au fost îmbarcați în autobuzele alea sovietice, ponosite, ca să-i ia, cei vreo 50 de mii de locuitori din Prypiat nu au fost informați de amploarea catastrofei. Și nici de soarta lor: că nu se vor mai întoarce acasă niciodată. Secretomania a ucis, atunci, mii de oameni nevinovați. Și poate că, dacă un cercetător din Suedia nu ar fi semnalat, încă din noaptea de 25 spre 26 aprilie valul radioactiv care venea dinspre Est, adică dinspre Uniunea Sovietică, încă mult timp cetățenii sovietici ar mai fi fost expuși fără să știe la ce. Glasnost-glasnost, dar nu cine știe ce. Gorbaciov-Gorbaciov, dar mai mult pe-afară, prin pozele cu Mitterand sau cu madam Thatcher. Cât despre perestroika, asta se putea vedea cu ochiul liber. În ce privește radiațiile de la Cernobîl, norul acela invizibil, dar atât de periculos, ar putea fi comparat cu stafia care, încă de pe vremea lui Marx plutea amenințătoare peste Europa. Cortina de Fier, anunțată de Churchill încă din 1946, „De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste continent…“, adică peste Europa, aceasta, încă în funcție, a fost neputincioasă față cu norul radioactiv. Și, oricum, norul își avea originea în spatele ei, al cortinei, ceea ce-l făcea mult mai periculos pentru cei „protejați“ de ea, de cortină. Un documentar transmis de postul de televiziune Arte, cu ocazia împlinirii celor 40 de ani de la catastrofa cernobîlică spune mai multe decât au spus moștenitorii Uniunii Sovietice în aceste decenii. Câți dintre pompierii sacrificați pentru a stinge incendiul au murit în câteva ore, trimiși acolo fără, măcar, un minim echipament de protecție, câți oameni vor fi suferit de pe urmele acestei catastrofe. Și mai ales pentru că au fost lăsați în zona periculoasă zile întregi, ca nu cumva să afle capitaliștii ce s-a întâmplat în chiar baraca principală a lagărului comunist. „Grija față de om“, proclamată și răsproclamată de regimurile comuniste, aceasta era. Nu cumva să se afle că lagărul nu era perfect. Catastrofa de la Cernobîl era rezultatul unei neglijențe tipice regimului totalitar, plus secretomaniei constitutive, fapt despre care se vorbește rar, la vreo comemorare. Despre civilii uciși atunci dintr-o neglijență ideologică, mai nimic. Tot civili au fost uciși și la Hiroshima și la Nagasaki, de americani, e drept, într-un război care nu se mai termina. Pentru că – nu-i așa? – democrațiile occidentale sunt putrede, în timp ce… Măcar acolo, în Japonia, se cam știe numărul victimelor colaterale. În timp ce dincoace, nici azi nu se știe. Documentarul de la Arte punea întrebarea câte milioane de oameni din Europa au suferit din cauza catastrofei de la Cernobîl. N-am remarcat însă și întrebarea câți locuitori de la Prypiat ar fi putut fi salvați de la suferințe teribile, dacă secretul ideologic încă în funcție în timpul glasnostului (sic!) nu i-ar fi sortit bolii și, pe atâția, chiar morții.