În ultimii ani s-a simțit tot mai tare un frison financiar trecînd prin Cultura noastră. În lunile ce lunecă spre finele anului, fondurile destinate finanțării activității culturale (servicii și proiecte ca atare) se subțiază treptat, pînă la dispariție. Care ar fi motivele? Economice? Politice? De atitudine față de cultură? Sacrificiile cerute funcționarilor din domeniu sau creatorilor de frumos, din motive de precaritate economică, ar fi de înțeles și, desigur, chiar de acceptat, dar dacă există și alte aspecte ale motivației, ieșite din comportamente decizionale obscure?
Dacă am încerca să ne imaginăm statul ca o ființă (vie) sau măcar ca un „ceva“ animat (de idealuri?), oare cum ar privi acesta spre scriitor? Chiar fără acest exercițiu, cercetînd o realitate disparată, am putea aduna exemple care să configureze cît de cît o imagine a scriitorului în viziunea statului. Despre relațiile acestuia cu scriitorii se mai vorbește, uneori, pe domenii sau direcții diferite, mai mult empiric, pe subiecte generate de umorile scriitorilor, de inconveniente legate de promovarea literaturii, dar viziuni generice, coerente, e mai greu de găsit. Statul este o entitate (politico-juridică) ce deține monopolul privind exercitarea unei puteri și administrarea/ distribuirea unor servicii, suveran în personificarea unei națiuni, distinct de societate, dar reflectând – cum se zice – interesele acesteia. Întrebarea noastră vizează aspectul în care statul reflectă – în vreun fel – interesele scriitorilor. Prin instituții specifice, statul exercită – sau pretinde că exercită – diverse acte/ gesturi în beneficiul operei literare, dar, la rigoare, vedem că practica nu e una prea… funcțională, iar discursul nemulțumirilor, venit dinspre tagma celor care își pun numele pe o carte, nu e neapărat o retorică goală.
Scriitorul este expresie a autoreferențialității. Dar nu doar al propriului discurs. Sînt adunate imagini dintr-o realitate mult-cuprinzătoare cărora li se conferă o anume omogenitate în care scriitorul se înscrie și înscrie și lumea, alături de el. Dar oare scriitorul este interesat, sau cel puțin curios, să-și perceapă propria imagine dintr-un unghi „exterior“? Unii scriitori au asemenea curiozități, alții, nu. De exemplu, e de luat în seamă privirea asupra cititorului sau dinspre acesta, care poate ilustra mai multe aspecte: cititorul în dialog cu scriitorul, nu (doar) cu opera acestuia, cititorul perceput „cantitativ“, în raportul cu tirajul, cititorul antrenat în diferite anchete literare, ca și cititorul interesat sau nu de cel care semnează cartea peste care se apleacă… Și de aici putem ajunge și la „privirea“ din/ dinspre oglinda statului, a unui stat încadrat unui concept extins, ce cuprinde mai multe caracteristici oficiale. Iluzorie și/ sau dramatică oglindă. În această oglindă, cu reflexe trimise spre lumea scrisului, lume ce intersectează „alte“ lumi, imaginea scriitorului nu este una privilegiată. În „imaginarul statal“, azi, rolul scriitorului este negat sau măcar diminuat, „apreciere“ care nu este în consonanță cu, cel puțin, tradiția, care dă totuși măsura importanței scriitorului, verificată de-a lungul a sute sau mii de ani. Dialogul scriitorului cu un „prezent de interes“ nu e unul spontan, prezentul este unul flexibil, în continuă refacere și redistribuire, în care scriitorul este implicat sau prins. Statul își întoarce fața de la asemenea aspecte, care însă nu vizează preocupări dirijiste. Administrarea actului de refacere a prezentului/ lumii prin scris nu prea mai intră în proiectele administrației naționale.
În dialogul oglinzilor – ale statului (reprezentat de instituții guvernamentale) și ale scriitorului – lucrurile par să se degradeze constant. Oglinzile acestea sînt impresionate, totuși, de mișcările unor concepte sau atitudini ce vizează interesul „dirijat“ (eventual politic) sau ignoranța, prin instituții ce se comportă – în programele elaborate – subiectiv (cu atitudini desuete sau mereu schimbătoare, fără asumări clare, în multe cazuri, nu în toate), dar și prin așteptările sau presiunea autorilor. Scriitorii, oricît de concesiv ar privi spre imaginea statului, n-o să poată ignora aspectele pesimiste ce exprimă comportamentul statului în raport cu breasla și cu societatea pe care statul o păstorește. În viziunea chiar sumbră a scriitorilor, nu-i vorba de o atitudine de negare a statului (cu rolul ce îi incumbă), decît cu rare excepții, ci de angajarea unor contribuții privind ameliorarea unui comportament de raportare și de interes major. Comportamentul scriitorului e generat de o funciară adecvare la condiția scrisului. În fond, „statul“ și lumea trebuie chestionate mereu, chit că acest demers e stimulat (și) de unele abordări „private“ ale scriitorului, dar mai ales de afirmarea scrisului, a cărții ca act ce ține de suveranitatea culturii. Pe de altă parte, statul se va dovedi de multe ori nemulțumit sau ignorant față de comportamentul creator al scriitorului. Plaja de reticențe, aici, nu e îngustă.
Îndoieli din partea statului legate de rolul scriitorului se manifestă constant. Îndoieli privind propriul rost le are și scriitorul. Dar, pînă la sau de la un punct, acestea sînt altceva decît „îndoielile“ oficial-administrative ale entității statale. Sau, să nu absolutizez, aș zice ale entității guvernamentale. Guvernul ia cu hurta toate reticențele scriitorului sau ale cititorului și le sancționează, blocînd interesul față de aspirațiile din domeniu (condiții de scris, difuzare ș. a.), ignorant față de practica ameliorării subiectivismelor de comportament ale instituțiilor aflate sub egida lui, reticent iarăși la solicitările directe ale autorilor, făcînd adesea jocul veleitarilor sau al cumetriilor, reducînd sau tăind contribuțiile financiare din domeniu, cu consecințe adesea nefaste pentru cultură, pentru ființa națiunii. Fără să aprecieze că literatura este cultură, iar cultura este corolarul definitoriu al unei națiuni, fără să mai asigure coincidența între entitatea politică și cea culturală. Mai putem crede precum, cîndva, Irina Petraș, că s-ar produce „Re-locuirea prin cultură a cetății“, că aceasta se situează firesc „în miezul lucrurilor“, că lumea (măcar a noastră) își redobîndește „Capul legitim: Cultura.“?
Scriitorul nu uită – nu poate uita – că face parte dintr-o națiune care îi deschide mereu pagina pe care își poartă condeiul, în limba care definește națiunea respectivă. El este național chiar prin actul nașterii creației sale. În dinamica reciprocităților, scriitorul cuprinde statul de obicei și treptat într-o viziune critic-parodică. Și aceasta nu pentru că nu ar fi astfel satisfăcute niște intenții private, ci pentru că sînt subminate așteptările unei tradiții, ale culturii în devenire, ale identităților ființei și ale națiunii. Iar statul, limitîndu-și raporturile cu cultura, își limitează propriile puteri în administrarea și exprimarea unei națiuni, își subțiază seva care îi hrănește prestația. Tot spunînd că nu poate face una sau alta – sub, totuși, egida legitimității – statul devine, în sine, tot mai neputincios, prins în cleștele propriilor reducții. Care, desigur, se răsfrîng asupra societății.