Accesoriul numit pălărie n-a apărut de ieri-de azi. Dacă, în cazul doamnelor, mai ales la începutul secolului trecut, purtătoarele de pălărie erau orășence, în cazul bărbaților, purtatul pălăriei s-a răspândit în toate mediile sociale și, odată cu asta, niște reguli nescrise legate de locul și felul de a o purta. Până și cel mai umil țăran analfabet știa că-ți descoperi capul, atunci când intri într-o încăpere, fie ea un bordei sărăcăcios, un lăcaș de cult sau o instituție de stat. (E binecunoscut fragmentul din Moromeții – inclus și în manualele școlare, în care Niculae urcă pe scenă purtând pălăria lui taică-său pe cap, iar Moromete-tatăl, îi strigă, din mulțime, să-și scoată pălăria, apoi îl scuză către cei din jur, motivând stângăcia băiatului prin faptul că, până atunci, nu mai purtase pălărie.) „Jos, pălăria!“ rostim, când ceva a stârnit admirație, respect, deci, descoperirea capului indică respectul non-verbal față de o persoană sau o situație… Se vede, însă, că toate aceste semnificații s-au pierdut în timp, iar pălăria nu a devenit un simplu accesoriu folosit când și cum trebuie, ci o podoabă de neînlăturat inclusiv de către domnii invitați în cadrul unor emisiuni tv., domni care nu sunt agricultori aduși de pe ogoare, ci domni avocați, politicieni etc., iar pentru cei care nu poartă întotdeauna pălărie, e bună, la nevoie, și o șapcă. Și nimeni nu le atrage atenția, deși ar putea s-o facă indirect, afișând la vedere un regulament privind ținuta invitaților… Desigur, și pe rețelele sociale își fac apariția tot felul de „domni cu carte“ – avocați, notari, care dau sfaturi celor care îi solicită, dar tot cu pălăria pe cap… Se pare că simptomul nu e de ieri, de azi, și cunoaște o răspândire mai mare decât am crede; revăd filme făcute, cu zeci de ani în urmă – după opera lui Caragiale, Rebreanu etc. – și constat că personajele aflate în localuri, la masă, stau tot cu pălăria îndesată pe cap, deși realitățile epocii în care se petrece acțiunea filmelor exclud așa ceva – lucru pe care nu l-au știut nici regizorii filmelor, nici actorii sau vreo persoană din echipa tehnică! Să se fi schimbat regulile?! Să fi mers ofensiva de eradicare a obiceiurilor mic-burgheze până acolo, încât șederea la masă cu pălăria pe cap să fie inclusă în codul manierelor?! Eu, nefrecventând localurile, n-am ocazia să constat dacă acest obicei s-a implementat în viața de toate zilele, dar, pregătită sufletește pentru orice, nu m-ar mira nimic din ce aș putea să constat, căci punctul culminant al „modei“ despre care vorbim a fost atins de… scriitorii a căror poză de pe coperțile cărților îi înfățișează… tot cu pălăria pe cap!