M-ai rugat în seara aceea să ies cu tine la o bere. Ți-am zis că nu. Că mi-e somn, că e târziu, că e frig. Ai continuat să insiști, de zici că era o chestiune de viață și de de moarte ieșitul pe terasă, într-o zi ca oricare alta. Trebuie să fi fost martie, în orice caz, încolțise iarba, mai târziu mi-am adus aminte.
Mai bine ți-ai face ordine-n dulap, m-am trezit că-ți spun. De fapt, era dulapul nostru, îl împărțeam noi două, la început aveam pretenția că fiecare își ține hainele pe rândul ei, dar am renunțat repede la exigența asta absurdă, și în curând hainele ni s-au amestecat, erau într-o completă devălmășie, dar mie-mi plăcea, n-aș mai fi vrut să primesc un dulap separat, cum aveau celelalte fete.
Te-ai uitat la mine cu reproș, aproape că te podidea plânsul, dar ai ieșit din cameră fără să mai zici nimic. Am bănuit că te duci în oficiu, acolo se găsea întotdeauna lume. Încălzeau apă pentru supă Maggy la plic, făceau cartofi prăjiți, unii spălau caserole cu mâncare râncedă. În oficiu puteai fuma în neștire, nu se lua nimeni de tine, așa că îți duceai o pernă, te oploșteai într-un colț, și uitai de tine acolo. Îți mai aduceai uneori niște cursuri pe care aruncai din când în când câte-o privire, numai ca să te dai ocupată.
În seara aceea nu ți-ai luat nimic la tine, nici măcar țigările. Poate că nici nu mai aveai.
Am adormit o vreme, dar m-am trezit la un moment dat, confuză. Eram în continuare singură-n cameră, deci nu veniseși. Pe coridoare , pustiu. Un bec chior lumina oficiul. Cineva uitase un ochi aprins la aragaz. L-am stins.
Nu prea aveai cu cine să ieși, poate cu Ida de la trei, dacă nu plecase și ea acasă. Era deja foarte târziu, în Elite se-nchide la două, unde puteai fi totuși, m-am întrebat. Atunci ți-am auzit vocea, tu erai, fără-ndoială, în forma ta de zile mari, pe care aproape că-ncepusem să o uit. Am privit pe fereastră și te-am zărit. Te dădeai de-a dura în iarba udă în brațele unui tip. Țipați amândoi ca niște copii ce se se-nvârt pe carusel. M-am întors în cameră.
A doua zi, m-a trezit o bătaie puternică în ușă. Tu dormeai, nu părea să-ți pese. M-am ridicat să deschid, nu era genul de bătaie pe care s-o poți ignora, cum îmi venea s-o fac.
Era un tip costeliv, cu părul lung și bocanci murdari. Ai greșit, i-am spus enervată, și-am vrut să-nchid, dar l-am auzit rostind numele tău. Am tresărit.
Tipul avea o voce subțire, cu un ton mai sus decât ar fi fost firesc, părea că nu e vocea lui naturală, că joacă o vreme o farsă și apoi urmează să revină la normal. Chiar și pe tine te amuza vocea lui, chiar tu i-ai spus Farinelli la un moment dat, mi-ai și explicat cine a fost Farinelli, eu n-aș fi știut. I-ai spus Farinelli până la un punct, apoi n-am mai avut voie să-i spunem așa. Venea foarte des, Farinelli. Cu aerul lui zglobiu și derutat, întreba de tine, și dacă nu erai, se așeza pe patul tău și te-aștepta. Uneori plecai tu împreună cu el, nici măcar nu știam unde, când vei sta, sau când te vei întoarce. În dulapul nostru rămăseseră aproape numai hainele mele. Când te-am întrebat odată de ce tipu’ ăsta, ce ai găsit la el, m-ai îmbrățișat și mi-ai spus că între noi nu s-a schimbat nimic și că vom fi la fel pentru totdeauna.
Târziu mi-am dat seama că oamenii spun că nu s-a schimbat nimic abia când totul s-a schimbat.
Deja începuseși să-ți modelezi tonul după al lui, vorbeai cântat, nefiresc, mi se părea mie.
Întotdeauna când vorbeai despre el începeai cu seara în care îți venea să urli de urât și eu n-am vrut să ies cu tine, așa că te-ai dus la Ida de la trei și ai înduplecat-o pe ea să iasă, erai în pijamalele lila peste care ți-ai luat o geacă, așa l-ai întâlnit pe el, în pijamale, noaptea, la terasă.
Ți-am spus la o un moment dat, într-o zi când te-am găsit singură, că Farinelli îmi repugnă organic. Și că sper să nu mai tot vină pe la noi prin cameră, că mă-ncurcă.
În ziua aceea ți-ai făcut bagajele. Seara, când am intrat în cameră, îndesai lucruri în saci de călătorie care nu erau ai tăi, ți-i dăduse el, probabil.
Hai cu mine la o ultimă țigară, ți-am spus, când părea că nu mai aveai nimic de luat.
Ceeee? ai izbucnit, iar mă iei cu dramatismele tale, lasă-mă cu o ultimă țigară, tu trebuie să decizi finalurile??
Poate dacă ziceam să vii cu mine la o țigară, ai fi venit.
Ne-am întâlnit peste ani buni, la nunta unei prietene comune. Purtai o rochie verde. Sânii mari și grei, de femeie care alăptează, ți se revărsau peste corsajul rochiei. Ne-am îmbrățișat.
Farinelli nu părea să-și aducă aminte prea bine de mine. Cu greu l-aș fi recunoscut și eu pe stradă: păr scurt, costum, pantofi, ultra comme il faut. Mă privea cu aerul lui buimac de pe vremuri, din spatele ochelarilor cu lentile groase. Îl simțeam cumva descoperit, aș fi putut flirta cu el, era loc, dar nu vedeam la ce bun.
Dacă eu aș fi ieșit atunci, în seara în care m-ai rugat atât de tare, rokerul ce bea bere la halbă și mânca dintr-o franzelă, pe terasă, la Elite, n-ar fi cătat înspre tine, n-ar fi venit să te-mbie cu un colț de pâine, și Farinelli n-ar fi existat. Pur și simplu n-ar fi existat.