Elina ADAM
Poate că azi
poetului Vasile Igna
Poate că azi mai mult decât oricând
îi vor spune că a fost prea puțin
că s-a însoțit mai mult cu furnicile
decât cu oamenii
că a fost prieten cu căpriorii cu pietrele
și cu motanii
că păsările îi cântau la fereastră
înainte să-și facă din cer casă
dar el știe că nu-i așa
că dacă a fost să fie el a fost fericit
și cu oamenii și cu orătăniile a stat de vorbă
i-a pritocit pe fiecare
ba din a visului boare își făcea din când
în când
leagăn și privea în zare
pe cine aștepta
steaua aceea a lui
doar a lui
îi zâmbea câteodat cu gura până la urechi
ziua-n amiaza mare…
singur n-a fost niciodată
decât în clipele privilegiate de vorbire
cu sine
și poate cu cei plecați să numere sorții
ascunși în pământ
ca niște giuvaiere
ori de pe buzele vântului
cuvintele dintr-ale
inimii toarse caiere
acum stă și ascultă
privește și tace
mintea și inima le-a dăruit
vieții și Cuvântului
o aripă de înger nu-i dă pace
oare-l zorește
nu încă
mai este timp
și mâna o-ntinde ca pentru-mbrățișare
nu cea de pe urmă
ci una din multele ale zilei
anii
îi poartă ca pe un nimb
și e de-ajuns fie și numai pentru
simplul răspuns la marea-ntrebare
…
Ana ARDELEANU
Principiul vaselor comunicante
Printre lucrurile pe care mi le-aş dori,
Se află şi paltonul tău negru,
Lung cât o noapte de iarnă,
Ce mi-ar putea oferi, ca spectacol senzorial,
Căldura trupului tău şi spaimele sale,
Din vremea copilăriei şi adolescenţei,
Din care, între paginile romanului de pe noptieră,
A rămas doar omul de zăpadă,
Topit între primul şi-al doilea capitol.
Un alt obiect pe care l-aş râvni, ar fi ochelarii tăi,
Pentru a vedea lucrurile aşa cum le vezi tu,
Cu speranţa că, purtându-i , nu voi intra
În capcana obiectelelor pitite sub pălăria
veche
Ce ţi-a ascuns gândurile despre viaţă
şi moarte
Le-a ordonat, ca pe nişte soldaţi, în vreme
de război,
Fără a le putea potoli pornirea
De-a îmbrăţişa femeile altor gânduri,
În vreme de pace.
Dorinţele mele seamănă cu principiul
vaselor comunicante,
Păstrează iubirea la acelaşi nivel, la toate
vârstele,
Fără să-l poată nega cineva, oricine.
Henrieta Mihaela ARTIMON
citind kafka în avion spre thailanda
e noapte în fly dubai
s-a lăsat noaptea în cer
lumea doarme
eu sub lampa de veghe cu metamorfoza
lui kafka în mâini
urmez destinul sufletului îmbrăcat în crustă
pe care nimeni nu-l mai recunoaște
nu, nimeni nu s-a întors înapoi din
imaginația altora altfel
doar ca un gândac lustruit
mi se închid ochii, visez gândaci
mulți, familii duioase și tragice
stewardese cu pahare de ceai între
degetele de plastic
o mangrovă crește din pliantul despre
thailanda
și gândacii urcă în ea
ca într-o arcă a lui noe
stewardesa seamănă cu j.lo.
nu este tristețe în avionul de thailanda
numai somn
când deschid ochii se crapă de ziuă
stewardesa îmi ia un gândac de pe umăr
creierul meu știe întotdeauna când se face
lumină
creierul meu mă slujește, câine credincios
până la moarte
Gabriela Ana BALAN
Echo Neurografic
unica armă
defensivă
pentru suflete
și minți enigmatice
poezia
se scrie singură
pe inimă
și creier
dacă te-a atins pe frunte
o mână de poet
vine la pachet cu instrucțiuni precise
a nu se folosi la atac
– excepție atacul de panică –
a nu se lăsa la îndemâna AI
a nu se depozita în uitare
Emanuela BUȘOI
Ochiul
Să închizi ochii
Nu-i deschide
Să păstrezi în spatele pleoapelor
Toate culorile
Toate sensurile
Toate oglinzile paralele.
S-o iau pe drumul acela lung şi întortocheat
Nu pe cel drept care duce în bazar
Uite-o şi pe păgâna asta
Acoperă-ţi braţele cu o eşarfă
Şi brăţara cu perle din sticlă pune-o
la încheietura mâinii.
În faţă muntele stâncos
Cărarea de grohotiş şerpuieşte nu departe
de ţeava rece de puşcă
Deasupra capului norul de pietre se roteşte
Uite trece păcătoasa fără feregea
Să ajungi nelapidată acasă.
Şi ochii
Ochiul acela din spatele tău
Incredinţat că totul
E bine.
Virgil DUMITRESCU
Acul
Cine sapă groapa altuia și nu e Dorel
nu cade singur în ea, ca orice
lucrător repetent, ci e avansat după
pricepere și talent. altă
paradigmă,
altă schimbare: s-a găsit acul
din carul cu fân care stătea-n bătătură
ca poligon de-ncercare.
ne vom coase câte și mai câte
din lucruri și obiceiuri,
câte-o cămașă,
câte-o aducere aminte,
câte o iubire pretins trecătoare,
câte o cură cu migdale
amare. ne mai și coasem
după cât am fost descusuți, ne mai
și cârpim (parcă ar fi prima
dată?!…) câte-o șosea,
câte o cale ferată.
Magda HĂRĂBOR
inima
pe linia frontului
soldați necunoscuți
îmi cântăresc inima
cât sânge a pompat
în ventriculul stâng
cât în cel drept
e un sâmbure pe care-l despic cu vârful
cuțitului
se aude vocea de sub cascheta gri
o broderie țesută din fire subțiri
zice soldatul orb, pipăind-o
apoi au luat-o în brațe legănând-o
inima a început să râdă
voiau s-o ducă la muzeu (ca piesă rară)
dar au simțit deodată
în căușul palmelor căldură
au renunțat
văzând că
mâinile înfloreau iubire.
Alexandru JURCAN
Sub pod
O dimineață fragedă
ca aluatul bunicii
azi nu vreau să fiu Sisif
mă ascund sub podul gării
acolo unde s-au stins revoluțiile
de aici orchestrez simfonia trenurilor
impiegat nevăzut și tainic
de aici va ieși mesajul șerpuitor
precum fumul dimineților oarbe.
Mihaela OANCEA
în dreptul nostru
ne cuprindem
cu înfrigurarea cu care se țineau în brațe
ulmii lui yvan goll strângându-ne ramurile
până la os.
timpul ni se rupe în pagini
cu miros de oregano. se retrage cu discreție
ca aceia ce șoptesc la căpătâiul unui muribund.
camera semănă cu noi –
pe tavanul cu nervuri de insectă
crește o pată de umezeală
în forma unei uși ce nu dă nicăieri.
orice gând ne e numărat
cu un abac de oase subțiri.
în curând
un spațiu alb se va instala între farfurii
ca o greșeală necorectată.
o vreme vom vorbi mai încet
ca să nu-l mărim.
în registru
în dreptul nostru
va fi trasă o dungă neagră.
Mircea POP
Îngerul păzitor
Fiecare dintre noi
are
vrea, nu vrea,
un înger păzitor.
Acesta poate fi vigilent
nelăsându-ne
să intrăm într-o încurcătură
sau poate dormi
sub aripi
lăsându-ne
să ne ducem de râpă.
Îngerul păzitor
a fost şi el cândva
om
şi tot ce e omenesc
nu îi este străin.
Nu alegem noi
îngerul nostru păzitor
ci îngerul păzitor
ne alege pe noi.
Fiecare dintre noi
are îngerul păzitor
pe care îl merită.
Deposedaţi
de îngerul păzitor
am pluti ca o frunză
în al vieţii mister
între pământ şi cer.
Spiridon POPESCU
Ghinion
Doamne,
Mi-am spălat cântecul în lumina aurei Tale,
Cum își spală femeile rufele în albia unui râu,
Apoi m-am primenit cu el
Și m-am dus la hora din s(t)at
Unde se strânseseră toți poeții de vază.
Nici n-am ajuns bine că am și auzit
șușotind:
„Ia uitați-vă, bă, ce cântec curat are ăla,
Hai să-l tragem de limbă, poate aflăm
și noi în ce apă îl spală.”
N-au reușit să afle nimic: au avut ghinionul
Să mă apuce tocmai atunci, așa, din senin,
O dorință nebună de a-mi săruta iubita
Și, fie vorba-ntre noi,
Oricât de avangardist ai fi,
Nu poți să tragi pe cineva de limbă
Când își sărută iubita.
Ileana POPESCU BÂLDEA
Salvați în inbox
Mereu mi-am dorit o cameră cu pereți albi
să-mi lipesc de ei viața înrămată mental
să se prelingă întunericul negarea
soarele împărțit în șapte neputința
spațiul liber de atracția gravitațională
pielea mea cu memorie,
m-aș putea trezi ca un rest cognitiv –
fără să-i recunosc pe cei care mi-ar spune
că fac parte din adevărul meu;
liniile unghiurile ar rămâne aceleași
chiar dacă depărtarea în cămașă de forță
ar destrăma oamenii
și încrederea dintre ei.
Constantin STANCU
Ultima carte
Am fost înconjurat de cărți în garsoniera
de la parter, istorii peste istorii. Acolo țevile de canalizare se blochează uneori
deoarece vecinii de la etajele de sus nu
prea țin cont de locatarii de la parter și aruncă în locurile de scurgere toată mizeria unei zile.
De la ambalajele de la cafeaua de
dimineață,
la bandajele schimbate în fiecare seară,
cele pentru rănile zilnice.
După ce am îmbătrânit, am chemat
un anticar și mai bătrân
să-mi ușureze rafturile.
În primul an a fost mai greu, îmi lipseau
unele cărți
pe care simțeam nevoia să le recitesc
în nopțile cu insomnii de cenușă. Următorii ani a fost mai ușor, istoria lumii devenise un fapt divers,
poeziile nu mai aveau lumina aceea
de licurici rătăcit în iarba înaltă. Jurnalele nu mai rețineau lacrimile
celor care se luptau cu memoria lor
de fosfor.
Am rămas cu o singură carte, o privesc
cum domină rafturile
ca un președinte de imperiu, stăpân
pe butonul roșu, cu cifrul inclus.
Nu vă spun ce carte a mai rămas,
cine este autorul,
mi-e teamă să nu vă dezamăgesc și să-mi
reproșați că
istoriile se pot scrie și altfel.
Mircea TECULESCU
unui prieten
„În planul mare al lumii
gândirea însăşi este o provincie.” *
neînsemnată
la fel ca fiecare dintre noi
un neuron
sau poate nici atât din
Atotputernicul
în orice caz
pentru a mă putea contempla
şi pe cerul minții mele
să se facă senin
trebuie dintodeauna acelaşi lucru
spun câteva cuvinte
o rugăciune cum ar fi
şi încet-încet furtuna se linişteşte
valurile – gânduri se potolesc
mintea-mi se înseninează pe deplin
de-acum mă pot izola liniştit
între provincii
* spune prietenul meu Christian Crăciun
Ileana URCAN
Poetul rămas fără cuvinte
Când s-a trezit, abia se crăpa de ziuă
și un abur cenușiu se deșira încet ca fumul
de țigară,
lucrurile din odaie
încă nu-și închegaseră conturul întreg.
Plină de cuvinte era odaia, mormane întregi
de cuvinte răscolite
zăceau întunecate pe plapuma veche,
murdară, ponosită. Unele împinse cu mânie
în timpul somnului la picioare,
altele, risipite-n șuvițe pe pernă.
Unele păreau sfâșiate, ici-colo era câte-o
literă care
abia se ghicea,
altele aveau doar începutul
sau mijlocul, rărite în țesătură,
structurilor poetice li se străvedea băteala
sau,
de-a dreptul, roase erau, ca și cum
șoareci sau nevăstuici intraseră peste
noapte în casă
și în pat cu Poetul se culcușiseră.
Cu neputință era să ghicești
la ce se gândise ori visase Poetul.
Ghemuit într-un colț,
îngenuncheat și cu mâinile înălțate
spre cer,
îngerul se ruga fără-ncetare ca
precum odinioară,
Dumnezeu să prefacă acele cuvinte
în pâine și pești.
Codruța VANCEA
Poem de tehnică antică
pentru evitarea confuziilor mele ard scoicile
în care s-au născut perle
nicio istorie nu se repetă
nici măcar cea din Piaţa San Marco și
bijuteriile ei
luna îmi lasă lumina pe casă
hărțile lumii se actualizează rapid
numele meu nu se va scrie în cărți
cu metafore
poezia ce-și poartă doliu prea mult
se destramă în forma
ei sinucigașă
elegia fluturilor e timpul să-și ia zborul
adevărul servit bancherilor de a-și salva
sufletul protejând
fervoarea creației e sensibil încă
pun orhidee florentine la mormântul lui
Cosimo Medici
în fața cuvintelor construiesc coșuri
împletite în care ele
să-și arunce toate sensurile
așa libere să plece peste zări și mări
mă păstrez într-o pictură în frescă
în Capela Scrovegni
din Padova
Ana-Maria VINȚAN
Călătoresc în bancuri de pești, în pielea
asta uscată,
gonită de soare, de zgomot, de vânt,
carne fragedă odată, în măruntaiele
unui timp de pradă,
din care au răsărit chipuri bătrâne,
braţe obosite, singurătăţi,
o urgie neaşteptată care ar putea dezlega
vasele în larg,
şi pe noi, momeală în cârlige de undiţă