Sub pseudonimul Falstaff, I.L. Caragiale a publicat (în ziarul „Constituționalul“ din 22 iulie 1889, p. 1) o mică antologie de frazeologisme onomastice (intitulată Cronica), dovedind și astfel un excepțional simț lingvistic. Dintru început, Caragiale justifică scrierea unui atare articol atipic în felul următor: „Câteva varietăți literare și linguistice nu strică, pentru a mai lăsa politica să se odihnească.“ Materialul adunat este împărțit în trei categorii: (i) „Formule topografice“ (tufă de Veneția, a-și găsi Bacăul etc., înfățișate în succinte contexte verbale relevante); (ii) „Proveniențe popular reputate“ (Salamul și sfoara de Sibiu, Pepenii de Brăila etc.); (iii) „Genitive personale cristalizate“ (Picăturile lui Davila, Ocaua lui Cuza etc.). Ultimul grupaj (și articolul) se încheie așa: „Mititeii lui Iordache și… și… și Porumbeii lui Carp“.
În pofida „armistițiului“ anunțat, desigur că autorul nu putea lăsa deoparte, chiar de tot, unele sintagme fixe ce aveau de-a face cu politica de atunci (de pildă, Apostroafele [sic!] lui Iepurescu, amintind de împrejurarea în care un deputat de Vlașca, Vasile Epurescu, a cerut în ședința parlamentară din 17 februarie 1888 să nu fie întrerupt, căci era „teribil în apostrofă“). Este și cazul expresiei „porumbeii lui Carp“, al cărei sens primar (colorat politic) voi încerca să-l lămuresc în continuare, trecând în revistă și unele contribuții interpretative anterioare.
Mai întâi, Șerban Cioculescu, cel care a retipărit în 1957 Cronica lui Caragiale, deplângea faptul că dispăruseră cei „care ne-ar putea tălmăci câteva dintre aceste «cristalizări» verbale, devenite adevărate enigme prin vechimea lor“. În ceea ce privește expresia noastră, el a căutat să o explice așa: „Deși Constituționalul era organul grupării «constituționale», prezidată de P.P. Carp, șeful nu e cruțat decât prin eufemismul spiritual. «Porumbeii» lui Carp sunt «gărgăunii» lui, pretențiile lui autoritare de metodă prusacă, junkerească, sau prin alte cuvinte «sticleții» care vor apărea ca leit-motiv în legendele și ilustrațiile din Moftul Român (1893 și 1901).“ (Șerban Cioculescu, Caragiale necunoscut, în „Gazeta literară“, nr. 15/1957, p. 3).
Îndeosebi în toamna anului 2024, Rodica Zafiu a dedicat o serie de articole din „Dilema“ clarificării formulelor fixe înregistrate de Caragiale. Pe bună dreptate, lingvista bucureșteană respinge cele afirmate de Cioculescu despre „porumbeii lui Carp“, apreciind că explicația acestuia nu este corectă. Având la îndemână (grație Digitecii Arcanum) un bogat material publicistic digitalizat, Zafiu constată că „porumbei era o denumire glumeață dată spre sfârșitul secolului al XIX-lea exact tinerilor partizani ai lui Carp, respectiv junimiștilor“ (Rodica Zafiu, Porumbeii lui Carp, în „Dilema“, nr. 30 din 36 septembrie 2024, p. 6). De altfel, mai observă Rodica Zafiu, „ziarele din perioada guvernului condus de junimiști și din anii următori confirmă popularitatea poreclei porumbei, folosite mai ales de adversarii politici, în batjocură“ (Ibid.). Concluzia vine firesc: „Gluma din finalul textului lui Caragiale nu era, așadar, o insultă, ci o formă de complicitate glumeață cu gruparea care publica ziarul-gazdă și o aluzie la intensa vehiculare a etichetei ironice în politica anului 1889.“ (Ibid.).
Și totuși, ce anume va fi motivat ivirea unei asemenea „etichete ironice“? De ce „porumbei“? Cred că trebuie să împingem ceva mai departe cercetarea presei din trecut și să avem în vedere unele acțiuni ori gesturi „condamnabile“ ale junimiștilor pe teren politic, manevre (dintr-o parte în alta) care le aduseseră deja calificativul de „voiajori“. Recapitulând momentele semnificative din istoria grupării politice junimiste, un gazetar anonim nota în anul 1888 acestea: „S-a format în Iași o societate pur literară, cu numele «Junimea». Cât timp politica a fost exclusă din sânul ei, societatea «Junimea» a mers bine. Îndată ce politica și-a vârât coada acolo, lucrurile s-au schimbat, căci junimiștii au dovedit că nu sunt decât niște voiajori politici în climele calde ale puterei, păzindu-se totdeauna de intemperiile opoziției. Au fost conservatorii cu d. Lascar Catargi[u] la putere. Cine se înfrupta mai bine din budget decât junimiștii în frunte cu d-nii Carp, Maiorescu, frații Negruzzi etc.? Au căzut conservatorii și au venit liberalii la putere, junimiștii s-au transformat în liberali, în democrați aprinși, în roși stacojii, și aceasta pentru a nu scăpa chilipirurile budgetului.“ (Cinstea politică junimistă, în „Fulgerul“ [Iași] din 18 decembrie 1888, p. 1).
Aceiași junimiști au primit ulterior și porecla de gugumani, supranume ce ne poate duce cu gândul (dincolo de „orașul ăsta de gogomani“ menționat de Cațavencu), prin simbolism fonetic, la aceleași vietăți înaripate (cf. și subst. guguștiuci). Iată o atestare: „…dar, după alegere, d. Carp, cu statul său major și cu armata d-sale de «gugumani» ori de porumbei, s-a văzut prizonierul conservatorilor bătrâni“ (art. nesemnat, Numărul și junimiștii, în „Voința Națională“ din 24 iunie 1904, p. 1).
Cele mai precise explicații le-am aflat într-un articol târziu (de evocare a personalității lui Petre P. Carp), apărut în perioada interbelică: „Zeflemist neîndurat, Carp și-a zeflemisit propriii partizani. Înainte de 1902, când s-a cimentat politicește gruparea junimistă iar amicii lui Carp, neînregimentați încă într-un grup căruia i se spunea «carpist», oscilau fie în jurul bătrânului Ion C. Brătianu, al lui Manolache Costache Epureanu sau a[l] lui Lascar Catargiu, Carp i-a botezat pe aceștia drept «porumbei voiajori». Cu mult mai târziu, el le-a găsit o altă poreclă mai populară, numindu-i gogomani. Credeau unii că această poreclă a găsit-o Carp văzând că unii dintre partizanii săi anturau pe fruntașul conservator fost ministru, generalul Gh. Manu (Gogu Manu). […] [S]e vede că însuși Maiorescu considera porecla de «gogoman» ca o adevărată distincțiune de onoare.“ (C. Săteanu, Centenarul nașterii lui P.P. Carp (Născut la 29 iunie 1837), în „Lumea“ din 1 iulie 1937, p. 2).
Întrucât Alexandru Marghiloman devenise (în acei ani), ca tânăr deputat, un apropiat al lui Petre P. Carp, n-a lipsit mult până să ajungă să aibă și el „porumbeii“ lui. Într-o dare de seamă asupra activității parlamentare (referitoare la sedința din 3 decembrie 1888) descoperim următoarele: „Porumbeii d-lui Al. Marghiloman vor să nu-l lase să vorbească, întrerupându-l de la început. D. [Ion] Nădejde le atrage atențiunea că are să tacă până se vor sătura de strigăt și pe urmă va începe iar. Atunci porumbeii tac molcom și se hotărăsc să asculte cu răbdare.“ (în „Lupta“ din 6 decembrie 1888, p. 3). Evident că în aceste circumstanțe au fost produse în jurul „porumbeilor“ tot felul de glume, jocuri de cuvinte, aluzii etc. cu care liberalii (abia trecuți în opoziție) îi șicanau frecvent pe junimiști. O secvență, cu trimitere la porumbelul biblic din arca lui Noe, a beneficiat de o tratare mai largă, dând prilej de replici spirituale și din partea conservatorilor (și a lui Al. Marghiloman însuși, care o amintește apoi în ale sale Discursuri politice, vol. I, s.l., 1916, pp. 157-158).
În fine, ca să alung orice îndoială legată de originea expresiei discutate aici (plecând exact de la imaginea păsării cunoscute științific drept Columba livia domestica), voi mai adăuga amănuntul că porumbeii voiajori (denumiți adesea și porumbei călători) nu erau deloc necunoscuți publicului din acea vreme. Ziarele tipăreau de ceva timp prezentări ale acestora. De exemplu, despre un „concurs [internațional] de porumbei voiajori“, organizat la Roma, erau oferite informații cititorilor din România cu (cel puțin) două decenii mai înainte (în „Curierul de Iassi“, din 11 august 1868, p. 2).