Liviu Ioan Stoiciu în dialog

Într-o structură compozițională rar întâlnită în istoria literaturii române, poeta brașoveană Gabriela Botici realizează o carte-dialog în manieră post-modernistă (prin e-mail) cu scriitorul Liviu Ioan Stoiciu, situat de critica literară printre poeții valoroși ai literaturii contemporane. Compoziția volumului masiv (552 pag.) Cartea de dinainte (Ed. Limes, 2026) devine originală prin mixtura organică a unor texte diverse, întrucât cuprinde, cum se menționează în subtitlu, „pagini de jurnal și poeme inedite, texte de frontieră” și restituiri din sertarele laboratorului de creație. „M-am simțit personaj viu într-un roman… epistolar” – mărturisește protagonistul dialogului și recunoaște în „Nota explicativă” că nu a reușit să evite totdeauna repetarea datelor bio-bibliografice, influențat fiind de regula funcțională a rememorării. Materia originalei convorbiri de la distanță, dintr-o scurtă perioadă (2023-2026), a fost distribuită proporțional în două părți: Convorbiri cordiale, interpretări, exerciții și Rememorarea anilor 1973/1976. Adăugând în finalul părții secunde anul aniversar 2025, cum menționează distinctiv în paranteze: „Anul 23- LIS” și „Anul 75 – LIS”. Într-o serie de capitole concepute în registrul reiterației, autorul conturează istoricul apariției editoriale și al receptării grupajelor poetice care i-au marcat evoluția: La fanion, Inima de raze, O lume paralelă, Poeme aristocrate, Când memoria va reveni, Singurătatea colectivă, Poemul animal ș.m.a. Prin mulțimea premiilor obținute se distinge Ruinele poemului din 1997. Nu sunt omise nici romanele Grijania și Vrăjmaș. Momentul de apogeu al afirmării valorice este reconstituit, simbolic, spre începutul dialogului. Este vorba de data când juriul prezidat de președintele Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu i-a acordat Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu / Opera Omnia, în 15 ianuarie 2019, după ce primul candidat propus Constantin Abăluță a anunțat că nu poate participa la eveniment. În acest capitol confesiv – Ar fi trebuit să mă feresc de premii – sunt enumerate și numeroasele premii naționale și internaționale câștigate de-a lungul timpului. O ușoară nemulțumire transpare din textul despre Premiul Național de Poezie „Lucian Blaga – Opera Omnia” din Transilvania, unde a fost nominalizat de câteva ori, dar majoritatea laureaților aveau „legături directe cu spațiul și timpul ardelean-bănățean”. Însă o „lovitură de destin” meritorie este considerată premierea volumului individual de debut din 1980, La fanion, apreciat de juriul Uniunii Scriitorilor ca „reper al optzecismului”. Inclusiv în comentariile criticului Nicolae Manolescu, apreciat la modul superlativ de poet în diverse contexte confesive. Deși poetul se consideră un singuratic printre optzeciști pentru că nu s-a format/afirmat în cenaclurile studențești; de genul „Cenaclul de Luni”, „Echinox” ș.a. Condiția existențială de disident al regimului comunist a fost inaugurată de lectura poemului Lanțul, în emisiunea curajoasei doamne Monica Lovinescu de la Radio „Europa liberă” din 1981. Este un poem în care „blamam faraonismul ceaușist”, mărturisește autorul, din care rețin un pasaj exemplar: „lanțul din sângele meu (la / icoană) în dreptul/ gâtului mă strânge rău/…/ deschid la teleenciclopedie, masca de aur a/ lui tuthankhamon, la/ expoziție, păzită, mamă-mamă: vedere din/ față, deschid radioul,/faraonul, vorbește chiar el…”. Recunoașterea opoziției anticomuniste a poetului a fost certificată abia în 22 decembrie 1989, când a fost ales președinte al Frontului Salvării Naționale din Focșani. Cum citează dintr-un ziar local, disidentul anticomunist a condus județul Vrancea „în primele 73 de zile ale libertății”, ales de mulțimea revoltată din Piața Unirii, recunoscut unanim ca lider anticomunist. Retragerea lui din prim-planul politic s-a produs când și-a dat seama că „N-a fost revoluție în decembrie 1989, ci lovitură de stat”, după înființarea partidului F.S.N. Într-un articol din 2008 recunoaște ca atare cum s-a decis să intre în opoziție și să plece la București ca redactor șef la noua revistă Contrapunct: „Pe mâna electoratului din 20 mai 1990, securiștii și activiștii PCR și-au schimbat pielea și au reluat puterea, de data asta legal.” Perspectiva este evident unilaterală, întrucât LIS face abstracție de tragismul revoluției declanșată la Timișoara. Importanță aparte în rama confesiunii din Cartea de dinainte au ineditele substanțiale pe care Liviu Ioan Stoiciu le inserează în diverse momente ale dialogului. Începând cu transcrierea poemului Adjud scris la 23 de ani și cu fragmentele epice epistole împotrivă și continuând cu paginile din jurnalul anului 1974 (sub titlul „Izolarea mă copleșește”) și cu un ciclu amplu de poeme din manuscrise (Stampe de dincolo). Cu totul inedite sunt fragmentele din piesa de teatru Puțin dintr-o duminică, proza În numele tatălui datând din 1973; paginile dintr-un jurnal intim din 1974; Scrisori trimise sau primite; cicluri întregi de poeme în manuscris în forma inițială; fragmente din jurnalul soției, prozatoarea Doina Popa. Adaugă în alte contexte O proză scurtă „epistolară” din 1975 și reproduceri din Jurnalul familial datând din „Anul 26 – LIS” sau dintr-o Proză „realistă” a Doinei Popa. Citează în aceeași manieră confidențială fragmente dintr-un Dosar cu lucrări citite în „Atelierul literar de familie”. În Cartea de dinainte Liviu Ioan Stoiciu realizează o combinație inteligentă dintre document și ficțiune, sudând organic amintirile cu textele ilustrative, prin dublă perspectivă documentară înspre existență și creația literară. Rezultă un discurs labirintic, însumând numeroase nișe bio-bibliografice, pe fondul îngemănării dintre confesiune și concepția artistică. Chiar dacă nu toate destăinuirile sunt la fel de importante, protagonistul dialogului reconstituie, în fond, istoria literaturii române contemporane. Volumul memorialistic se încheie firesc cu un Album foto care ilustrează evoluția scriitorului din copilărie până la maturitatea deplină.