Citând câteva cărți scrise demult despre puterea neașteptată a gloatei, mă întrebam rândul trecut dacă gloata nu e la rândul ei, vrând-nevrând, influențată de grupuri umane care știu cum să-i inspire, pe față sau pe ascuns, păreri și credințe. Pe față? Generația mea, martoră a anilor ’60, îl mai ține minte pe șeful șefilor de pe atunci, a cărui voce răgușită folosea din când în când cuvintele „Țara noastrî, întregu’ nostru popoh…“ ca să anunțe cele mai recente, cele mai neașteptate decizii, luate, striga el, în deplină conformitate cu dorințele celor care îl votau fără greș și aproape, foarte aproape în unanimitate, cum arătau rezultatele alegerilor de pe atunci, bătute la mașină și distribuite înainte de numărarea voturilor, precum și ovațiile fără sfârșit care acompaniau, la noi sau la vecinii noștri, discursurile acestui gen de șefi.
Metoda nu era cu totul nouă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Franța, grupuri de gânditori se întâlneau discret ca să discute structura noii societăți pe care urmăreau să o impună. Cum afirmase Jean-Jacques Rousseau, organizarea și regulile comunităților umane ar respecta un contract social pe care, putem presupune, participanții la viața comună și-ar fi pus semnătura ideală. Deciziile luate în aceste comunități, fie urmând tradițiile sau schimbându-le prin voturi, ar reprezenta deci voința generală a celor ce conduc societatea, cu alte cuvinte voința poporului.
În Franța, în 1789, străvechiul regim monarhic a fost înlocuit de o monarhie constituțională. Cum și la inițiativa cui? Revoluția franceză a început ea ca o revoltă a întregului popor? Cu numai trei ani mai târziu, în 1792, monarhia constituțională s-a transformat într-o republică, atât de sigură că a deschis o nouă eră în istoria mondială încât a decretat o modificare radicală a calendarului conform căruia anul 1789, începutul acestor mari schimbări, era declarat anul 1. În 1795, republicii i s-a adăugat un directorat, devenit consulat în 1799, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte ca prim consul. În 1802, primul consul a fost numit consul pe viață, iar în 1804 acesta a contribuit la crearea unui nou Imperiu francez, el fiind înscăunat ca împărat. În 1805 vechiul calendar a fost restabilit. Acest imperiu și războaiele lui au durat până în 1815 când, după bătălia de la Waterloo, în Franța s-a instaurat o a doua monarhie constituțională. În douăzeci și șase de ani, de la un vechi regim s-a trecut la cinci alte sisteme.
Organizarea, legile, regulamentele și practicile acestor sisteme au fost ele supuse populației de fiecare dată (sau măcar uneori) sub forma unui „contract social“ aprobat de toată lumea? Iar dacă nu, cum se putea ști dacă aceste schimbări corespundeau în vreun fel cu ceea ce Rousseau numise „voința generală“? La începutul secolului trecut, cercetând arhivele Burgundiei, Augustin Cochin, istoric independent, a ajuns la concluzia că prima etapă a Revoluției din Franța a fost produsă de adepți ai filozofiei luminilor, nu neapărat străluciți, care formaseră o adevărată sectă. Ea impunea aderenților ei cultul secret pentru raționalism, stricta supunere la cerințele „societăților de gândire“ pe care această sectă le crea și, de asemenea, spiritul de persecuție – deci plăcerea de a-i condamna și excomunica cu voce tare pe cei care îndrăzneau să gândească altfel. Odată stabilite, dogmele în care credeau aceste societăți nu mai aveau nevoie să respecte realitatea. Aprobarea generală ajungea. Poporul suveran – cum îl numea ideologia lor – era considerat un Dumnezeu. Și dacă, din nenorocire, unii membri ai acestui popor luau cumva poziții greșite, răspunsul revoluționar era teroarea. Pentru ca poporul să adopte virtutea, toți acești membri eretici, care, după părerea lui Robespierre, conducător iacobin, ar fi reprezentat în 1793 cam jumătate din populația Franței, vor fi decapitați.
Greu să nu conchidem că forme mai moderate, mai prudente ale acestui gen de influență ar putea să orienteze mari grupuri de oameni și în alte momente ale istoriei.