Voturile și sondajele de opinie, deci, notează numărul de indivizi care sunt sau nu sunt de acord cu diferite opțiuni politice sau intelectuale. Frecvente, adesea decisive în societatea actuală, ele par să nege prezența limbilor de foc care, venite de undeva de sus, ar da naștere unor persoane umane capabile să privească, să înțeleagă, fiecare în felul ei, lumea în care trăiesc și să-și deschidă, să-și urmeze propriul ei drum. Aceste limbi de foc par să se lase adormite de descântecul vieții în comun, de părerile adesea oarbe ale celor din jur.
Mulțimea are opiniile ei, contagioase, sigure pe sine, scria Gabriel Tarde, gânditor francez, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Unele adevăruri greu de crezut n-au fost ele susținute doar de câțiva oameni și ignorate sau chiar persecutate sau de mai marii acestei lumi sau de mulțime? Cum, pământul s-ar învârti și în jurul lui și în jurul soarelui? Cine îndrăznește să creadă ceva atât de absurd? Sau, cum ni se explica în tinerețea mea, confiscarea averilor și planificarea de stat duc fără îndoială la un belșug economic durabil și universal. Dacă nu-ți venea să crezi era mai bine să taci.
Numărul de adepți ai unei decizii politice sau, cum vedem de un timp încoace, ai unor preziceri climatice rămâne foarte ridicat. E drept însă că și elita și mulțimea pot cu timpul să adere la alte idei sau la alte proiecte. Ar putea cumva fi aceste schimbări altceva decât valurile mișcătoare ale opiniilor colective? Ar putea cumva fi trezite limbile de foc ațipite în sânul fiecăruia dintre noi? Ne-am putea cumva găsi, fiecare, drumul nostru, cel pe care dorim cu adevărat să-l urmăm, oriunde s-ar îndrepta cei de lângă noi? Nu vreau, bine înțeles, să schițez o nouă utopie, la fel de promițătoare și de imposibilă ca toate cele care au fascinat elitele sau mulțimile în ultimele două-trei secole. Mă întreb doar cum am putea să nu ne lăsăm adormiți de ploaia de statistici colective, ci să lăsăm să pâlpâie limba de foc din sânul fiecăruia din noi.
Aș propune două feluri de a proceda, sau mai bine zis, două feluri de a ne cântări gândurile când e vorba nu de viitorul întregii omeniri, al planetei sau al sistemului solar, ci de mișcările, de cotiturile și de pauzele drumului nostru personal. Nimic original, radical sau surprinzător.
Cel dintâi ne recomandă s-o luăm încet. Trăiesc de aproape patru decenii în Statele Unite, țară pe care o admir și o apreciez mult, dar unde, îndrăznesc să spun, ideea de viteză mi se pare că domină puțin prea tare deciziile, fie ele colective sau personale. Foarte multe aspecte ale vieții pot și trebuie să fie reglate repede, imediat. Schimbările politice în toată federația, mutările personale dintr-un loc într-altul, alegerea dintr-o dată, devreme sau târziu, a unei alte meserii au loc cu o repeziciune uimitoare, ajutate de o birocrație mai iute și mai flexibilă decât în alte părți ale lumii. Obiceiurile bine înrădăcinate fiind un element esențial al vieții în comun, aș spune că în această țară unul din cele mai răspândite obiceiuri este schimbarea. Și totuși cred că în existența personală, ceea ce dă viață limbilor de foc este vremea ceva mai îndelungată petrecută în același fel. Când aceste limbi se trezesc și se aprind, lumina lor iradiază nu în afară, ci în lăuntrul sufletului.
Iar înainte de a călători departe, până la malul Oceanului Pacific, am asistat, ca toată generația mea, la schimbarea rapidă, brutală, a sistemului politic, ordonată de sus, de departe. Poate câțiva să fi fost de acord, dar problema nu era numărul lor, în realitate infim, ci absoluta nepăsare cu care „noul“ sistem a fost impus. Iată de ce, îmi spun, e mai bine ca schimbările vieții personale să aibă loc încet, treptat. Azi, o hotărâre nu e prea greu de luat: nu mai ascult, să zicem, de cutare sau cutare gen de propagandă. Peste câteva săptămâni o alta: încerc, de pildă, să fac un pas înapoi, să mă desprind de întregul vârtej al modei, și să mă întreb dacă n-am undeva în mine un cântar și o busolă care mi-ar îngădui să-mi găsesc echilibrul și direcția.
Să continuăm rândul viitor.