Formula de mai sus ar trebui să fie ecoul perfect al istoricei formule Vin americanii! Dar lucrurile nu stau chiar așa: timp de decenii, cea mai mare parte a poporului român s-a drogat cu iluzia cuprinsă în cuvintele „vin americanii!“, cuvinte în care milioane de oameni vedeau întruchiparea speranței. N-a fost să fie! Atunci când erau așteptați cu atâta ardoare, americanii n-au venit la întâlnire – iar consecințele, pentru Europa de Est, aflată în așteptare, s-au dovedit dramatice. Iată însă că și formula aparent opusă s-ar putea să aibă consecințe asemănătoare.
Începând cu anul 1990, după prăbușirea spectaculoasă a comunismului în țările ocupate de armata sovietică, cele mai fantastice vise începeau să prindă corp. Libertatea politică, regimul parlamentar, posibilitatea de a călători, reîntemeierea partidelor politice, totul acompaniat de o relativă bunăstare materială, au schimbat fața țărilor din Est. În acest cadru, intrarea în NATO și obținerea de garanții de securitate au venit ca un corolar natural. După cum nimeni nu s-a mirat că mult-așteptații americani au pășit în sfârșit pe teritoriul României, la bazele militare ce le fuseseră destinate.
Omul se obișnuiește cu binele extrem de repede, cu răul nu se obișnuiește niciodată – dovadă că regimul comunist a fost simțit de la început drept o oroare importată din Rusia și așa a rămas până la sfârșit.
Numai că așa cum democrația, ca regim politic, nu reprezintă niciodată un cadou căzut din cer în avantajul unei anumite țări, nici normalitatea politică nu va fi niciodată obținută odată pentru totdeauna. Experiența ultimelor decenii ne-a învățat o lecție dureroasă: democrația trebuie cucerită și apărată în permanență, deoarece inamicii ei sunt numeroși și puternici. Iar acești inamici nu înseamnă numai adversari externi, care pun gând rău unei țări; e de ajuns ca într-o anumită țară poporul să aducă la putere, prin alegeri libere, vreun partid așa-zis „suveranist“, pentru ca regimul democratic să devină rapid o amintire. Iar țara să se întoarcă la mizeria din care tocmai ieșise.
Conform aceleiași dinamici funeste, ar fi suficient ca în cea mai puternică țară aliată să ajungă la guvernare un șef fantezist și iresponsabil, pentru ca echilibrele de putere să se schimbe radical, iar pacea mondială să fie pusă în pericol.
Și iată că strigătului plin de speranță, din urmă cu decenii, VIN AMERICANII! îi poate urma o constatare amară, PLEACĂ AMERICANII! Politica absurdă duce la același rezultat ca atunci când VIN AMERICANII! reprezenta o aspirație ce întârzia fatal să se realizeze. În aceste condiții, plecarea americanilor ar fi o înfrângere de proporții planetare.
În ambele cazuri, al venirii amânate și al plecării, victima rămâne aceeași: poporul dintr-o anumită țară est-europeană, pe care soarta l-a plasat în cea mai nefericită geografie posibilă, adică la frontiera către Imperiul Răului, de unde nimic bun nu poate vreodată veni.