Cafeneaua
La cafeneaua de jos, din piațetă,
L-am urmărit c-o privire discretă.
Prin aburii fini de cafea,
Îl priveam atent cum servea.
Îl cunosc poate de undeva?
Se mișca printre mese tăcut,
Îmi părea cineva cunoscut.
La bar, o femeie ce fusese frumoasă,
Bătea comanda pe casă.
După trei minute sau două chiar,
Punea cești și pahare pe bar.
Se vedea după gesturi și față
Că face asta de-o viață
Și oricine putea să o spună:
Ei lucrau demult împreună.
Eram sigur, cea de la casă
Cîndva îi fusese mireasă,
Iar apoi, pe sub soare sau stele,
Vînduseră mii de cafele,
De înghețate și pahare de vin.
De unde-i știam era greu să rețin.
Îi căutam, fără multă uimire,
Ca exercițiu de amintire.
Cînd a trecut pe aproape,
N-am lăsat prilejul să-mi scape:
– Signore, i-am zis, s-ar putea
Să ne cunoaștem de undeva.
– Se poate, a zis, într-o doară.
Dintr-o viață anterioară?
– Asta-i bună! Doar nu ești strigoi.
Nu cumva ești de la noi?
– Ba da. Ai accent. Într-o zi
Ne-om mai fi văzut. Poți să știi?
– Te-am mai zărit, te țin minte.
Unde-ai servit înainte?
– O, de o viață și încă puțin
Tot umplu cupe cu vin.
De copil pun pahare pe masă.
Am fost paj într-o nobilă casă.
De mulți ani ne-am deschis cafenea.
Ea e Cătălina, nevastă-mea.