Irina Petraș, admirabila președintă a Filialei din Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor, care organizează an de an acolo un eveniment literar important, FestLit, ne-a propus pentru această ediție a colocviului o temă de dezbatere interesantă în sine, dar și de certă însemnătate prin proiecțiile sale în viața literară la zi: memorie culturală vs amnezie culturală. Aș vrea să mă refer și eu la acest subiect, dar nu printr-o abordare directă, ci printr-una piezișă.
Raportul dintre memorie și amnezie (privite la modul general, nu doar restrictiv, ca memorie culturală și amnezie culturală) este unul de neocolit, în actul creației literare/ ficționale. E aproape o datorie ca autorii de construcții epice, dar și poeții și dramaturgii, să penduleze în lucrările lor scripturale între aceste două borne, memoria și amnezia. Etimologic, amnezia provine din limba greacă a – fără și mnesis – memorie și este un termen mai apropiat de semnificația din medicină, ca boală a creierului uman constând în pierderea parțială sau totală a memoriei. De aceea, în loc de amnezie, eu prefer termenul uitare. Acest cuvânt are, potrivit Dex online, sensul figurat de inexistență, neant, neființă, nimic, ceea ce deschide orizonturi mai largi de înțelegere și interpretare.
În urmă cu câțiva ani, am publicat un roman care se intitulează Marea carte a uitării. Acolo, există un personaj, maiorul Emanoil Teodorescu, care nimerește în malaxorul unei istorii absurde și represive, comunismul impus în România de armata Kremlinului. El este arestat și apoi deportat undeva în Asia Sovietică, iar timp de zeci de ani familia nu mai știe nimic despre soarta lui. Această desfășurare plină de strâmbătate a vieții sale îi provoacă o traumă teribilă care-l face să-și piardă complet memoria. La întoarcerea târzie în țară, el a uitat tot, inclusiv limba natală, limba română.
În încercarea aceasta epică a mea, uitarea e privită ca o boală simbolică de natură metafizică și de dimensiuni cosmice, o maladie contagioasă care cuprinde absolut tot. Și personajele, și chiar localitatea ficțională Ocasum, și chiar ținutul din jur, și chiar naratorul însuși cad pradă uitării și se destramă la propriu. Oameni, lucruri și locuri se sting, dispar „mistuiți de uitarea despotică, supremă, eternă“, finalul cărții instaurând o zodie a neantului care iese întotdeauna triumfător, când e vorba de cele omenești.
Vorbeam despre o pendulare, un balans continuu între cele două stări extreme – memorie și amnezie sau, cu termenul preferat, uitare. Asta se petrece și în romanul adus în discuție. Deși mi-am propus să scriu o narațiune amplă despre uitarea care înghite destine și o întreagă comunitate, critica literară a văzut povestea închipuită de mine drept o carte a memoriei. Nicolae Manolescu scria: „Marea carte a uitării… este deopotrivă o Mare carte de învățătură.“ Și tot el era de părere că „îi citim romanul ca să învățăm să nu uităm“. Iar Răzvan Voncu afirma tranșant: „Marea carte a uitării este, în proza românească de astăzi, o mare carte a memoriei. A memoriei răului (cel prin care am trecut în perioada comunistă) și a memoriei ființei.“ În fine, Mircea Mihăieș considera cartea drept „frescă istorică, politică, morală și psihologică“, adică tocmai un mic manual de neuitare.
Destul însă cu acest narcisism auctorial, pentru care, gest absolut cuvenit, îmi și prezint scuze. Aș vrea acum să-mi îndrept atenția spre zări eterne, ca să zic așa, și să spun câteva cuvinte despre raportul dintre trecut – prezent și cel dintre memorie – uitare, așa cum apar ele conturate într-o capodoperă epică, 1984, romanul distopic al lui George Orwell.
În acea stranie ficțiune, localizată în anii cincizeci al secolului trecut, Marea Britanie devine Airstrip One, care face parte din Oceania, una dintre cele trei entități planetare, alături de Eurasia și Estasia, toate având în comun regimul totalitar. În acest stat distopic, limba engleză e înlocuită cu „Nouavorba“, o limbă simplificată, ce se află într-un proces continuu de sărăcire, scopul fiind clar: reducându-se lexicul, din ce în ce mai puține idei sau stări pot fi exprimate, ceea ce reprezintă o cale fără cusur pentru un control eficient al gândirii și pentru a menține populația, „prolii“, în ignoranță și sărăcie, ceea ce le permite elitelor politice exercitarea neîngrădită a puterii, prin supunerea totală a cetățenilor Oceaniei.
Liderii acestui stat doresc puterea în sine, iar nu puterea pentru a obține ceva. Să reținem personaje individuale sau colective care populează acest univers distopic: Fratele cel Mare (Big Brother) – lider absolut abstract, pe care nu l-a văzut nimeni și care, probabil, nici nu există ca persoană în carne și oase; apoi, Emmanuel Goldstein, opozantul de serviciu, care, se pare, este și el tot o persoană inventată, nu reală; dar și Partidul Interior, Partidul Exterior și prolii deja pomeniți, care reprezintă circa 85% din populație și sunt analfabeți, îndeplinind munci fizice prost plătite, ceea ce înseamnă pentru ei sărăcie și ignoranță. O metodă de a menține controlul total, puterea absolută este războiul perpetuu. Aliatul și dușmanul Oceaniei sunt interșanjabili o dată la câțiva ani, între Eurasia și Estasia. Cele trei entități sunt de forțe egale, ele nu se luptă permanent pentru a se cuceri una pe alta, ci pentru a menține nesiguranța, frica, ignoranța, sărăcia, adică inechitatea profundă, ceea ce menține și consolidează puterea totalitară.
Iar în exercitarea puterii, și astfel ajungem la zona noastră de interes, determinant este controlul trecutului. Dușmanul devenit aliat și aliatul devenit dușman înseamnă o acțiune ce presupune rescrierea periodică a trecutului, falsificarea lui. Ministerul Adevărului și Poliția Gândirii se ocupă de realizarea acestei mistificări și de ștergerea memoriei. Se decretează că realitatea este iluzorie, astfel încât adevărul nu mai are nicio relevanță, falsul este adevăr și ade vărul e fals și o serie de propoziții răsturnate ajung să fie principii călăuzitoare: Războiul este pace, Libertatea este sclavie și Ignoranța este putere.
Această neîncetată rescriere a trecutului în sensul alterării și desființării lui, în funcție de interesele Partidului, face ca orice persoană și orice eveniment să poată fi aruncate în uitare totală.
Ce reținem din lecția predată de Orwell prin construcția sa ficțională exemplară? A-ți distruge trecutul, tradiția, a promova uitarea ca regulă fie în viața publică, fie în cultura unui stat reprezintă semnul distinctiv al unui sistem totalitar și reprezintă ceva pustiitor pentru acel stat. De aceea, pentru noi, ca autori care slujesc literatura română, este vital să ne asumăm tradiția, să ne cunoaștem înaintașii și să le cinstim valoarea, începând cu cronicarii, continuând cu primii autori de versuri și proză, oprindu-ne la corifeii literaturii noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din secolul XX și, abia după aceea ajungând, cu măsură, cu modestie, ca o verigă într-un lanț, la încercările noastre, ale celor de astăzi. E singura cale, singurul mod prin care putem avea prezent, viitor și, mai mult, un destin care să conteze.
A crede că literatura începe abrupt cu propriile noastre exerciții literare ar fi un act grav de amnezie culturală, și, desigur, o imensă eroare, practic o sinucidere, căci ar consfinți triumful neantului.
Așa ceva ar constitui o pagină desprinsă din universul distopic orwellian.