Decembrie 1995. Mare tapaj în legătură cu expoziția de la Beaubourg „Masculin – Feminin: sexul artei” (formularea vrea să o evite pe aceea, socotită probabil conformistă, „Sexul în artă”). La intrare – Originea lumii, tabloul lui Courbet adus de la Muzeul Orsay. În săli – sute de piese (pânze, sculpturi, desene, fotografii, filme video etc.), unele cunoscute, altele ieșind pentru prima oară din „fonduri secrete” și colecții particulare. Are arta sex ? Pictura, ni se spune într-un text de prezentare, fiind suprafață plană, umedă, poate fi asociată cu feminitatea; sculptura, formă dură, erectilă, ar fi, dimpotrivă, masculină. A doua întrebare: există o specificitate a reprezentării în funcție de sexul (genul) artistului ? Aici lucrurile se complică: reprezentarea tradițional erotică a feminității stă alături de viziuni monstruoase, vulve uriașe, peșteri imense, întunecate, cu pereții sgrunțuroși: în celălalt sens, constatăm aceeași răsturnare a canoanelor: imaginile triumfale, jubilatorii ale falsului pierd teren în fața etalării unor sexuri plisate, stacojii, prelungind dizgrațios burți atârnânde. Se adaugă reprezentările tot mai numeroase ale homosexualității, precum și fantasma travestirii, de unde alunecarea în ambiguitate, în incertitudine. Undeva, în sânul diferenței sexuale, afirmă organizatorii, stă ascunsă o miză politică: teza mi se pare o prelungire a discursului revendicativ al minorităților, oscilând între proiectul de a-și asuma și impune diferența și dezideratul de a fi considerate la fel ca toată lumea. Epoca noastră s-ar afla sub semnul unui regim „cloacal” de confuzie a sexelor, iar la orizont s-ar profila, ineluctabil, perspectiva abolirii diferenței sexuale.
Câteva din punctele tari ale expoziției: Bula suspendată a lui Giacometti (cea care provoca suprarealiștilor o emoție violentă și inexplicabilă, un fel de neliniște amestecată cu un sentiment de frustrare), Evidența eternă a lui Magritte, Grădina Franței a lui Max Ernst, Unica, ochiul sex a lui Bellmer, tablourile lui Georges Grosz și Otto Dix; apoi, desene de Artaud, Picasso și Masson, gravuri de Bellmer pentru Histoire de l’oeil a lui Bataille, fotografii de Edmund Weston și Man Ray. Toate astea însă alături de improvizații și producțiuni pur pornografice din cauza cărora expoziția capătă aspect de sex-shop. Surpriza vine din selecția creațiilor semnate de femei: violență, grotesc, deriziune. Anette Messager, Himere: îngerul – în partea superioară a tabloului, steaua roșie, dedesubt o stemă în care secera și ciocanul sunt înlocuite de sâni și de un penis moale, pe care se scurg picături de sânge. Rosemarie Teckel, Corneland: falusuri atârnând jalnic în niște ciorapi de mătase neagră, puși parcă la uscat. Fotografii de Cindy Sherman și Sophie Calle – exhibiționism, punere în scenă, aceeași repulsie față de virilitate.
Ianuarie 1997. Expoziție Nerval la Biblioteca Istorică a Parisului. Superbe dagherotipuri și fotografii de epocă (Marville, Nadar), manuscrise, scrisori. Se poate vedea cum scrisul lui Nerval, atât de regulat, de clar și de caligrafic, suferă, în apropierea și în timpul crizelor de nebunie, transformări uimitoare: înaintea primei crize din 1841 scrisul devine arborescent, pagina e fragmentată, spartă cu desene, bucăți de text sunt așezate pe foaie după o logică geometrică doar de poet știută; zece ani mai târziu, în preajma altei crize, începe să folosească cerneală roșie, pagina capătă o agresivă, țipătoare flamboaianță.
Excelent prilej de a reconstitui peregrinările pariziene ale poetului. S-a născut pe strada Saint-Martin, peste drum de locul unde se află astăzi centrul Beaubourg; e botezat la Biserica Saint-Merri, în imediata vecinătate. 47 de ani mai târziu, se va sinucide pe strada Vieille Lanterne, aflată la nici 300 de metri depărtare. Ca să ajungă de la un punct la altul, a făcut între timp lungi călătorii în Europa, în Egipt, Liban și Turcia și a explorat universul nocturn, halucinant al unui Paris care n-avea nimic din decorul turistic de astăzi. Copilăria – în regiunea pariziană, într-o localitate cu nume rău prevestitor, Mortefontaine; elev la Liceul Charlemagne, din cartierul Marais, liceu ascuns în spatele Bisericii Saint-Paul. Tânăr autor romantic și boem, se insta lează pe strada Doyenné, lângă arcul de triumf Carrousel, în fața palatului Tuileries. Cartierul a fost demolat în 1852; desenele din epocă înfățișează o îngrămădire in formă de case sordide și ruinate, pe locul unde astăzi se deschid grădina Tuileries și strada Rivoli. Călătorii în Belgia, Germania și Austria, apoi prima criză de demență: este internat după ce plimbase, pe aleile grădinii de la Palais-Royal, legat cu o lesă albastră, un …homar. Această internare, urmată de altele, desenează încă o geografie pariziană, o geografie a alienării, urmând traseul Montmartre – Passy; de primul cartier, pe atunci un fel de sătuc pitoresc, Nerval va rămâne atașat și îl va frecventa constant. Călătorii în Orient – Cairo, Constantinopol, Beirut, escapade în Belgia și Anglia și, din nou, explorare nocturnă a Parisului, îndeosebi a cartierelor atunci declasate, al căror centru se afla în Hale, zonă unde vagabonzii, noctambulii și exclușii se simțeau protejați. Contemporanii relatează că Nerval rătăcea zile și nopți pe străzile murdare și neluminate ale acestor cartiere dubioase, având în permanență la el un carnet în care făcea, chiar și în mers, notații. În noaptea când s-a sinucis, deci în noaptea din 25 spre 26 ianuarie 1855, s-a aflat tot prin preajma Halelor, a încercat, fără succes, să obțină un pat la un soi de azil pentru nevoiași, după care s-a spânzurat de gratiile de la fereastra atelierului unui lăcătuș, pe rue de la Vieille Lanterne, stradă pe care pictorii o reprezentau sinistru, cu șobolani mișunând peste tot. Bună parte din strada Vieille Lanterne a fost și ea demolată, acolo s-a construit Teatrul Sarah Bernardt și se crede că pe locul unde s-a spânzurat Nerval se află acum cușca sufleurului. N-a mai rămas nimic așadar din strada Doyenné, aproape nimic din Hale, mai nimic din vechiul Montmartre. Ai zice că, în aceste rătăciri pariziene, figurând frapant niște cercuri concentrice, Nerval se încăpățâna să deambuleze în locuri sortite dispariției.