Potrivit lui Irving Howe, Philip Roth nu își lasă personajele să evolueze, ci „le denunță”. Or, din punct de vedere literar, un asemenea procedeu e o dovadă de slăbiciune. Adică o probă că autorul „nu acționează cu bună-credință în raport cu obiectul pe care-l atacă”. La o privire generală, întreg scrisul lui Roth i se pare criticului ca fiind dominat de „tendențiozitate” — o însușire negativă pe care prozele scrise la persoana întâi o amplifică până la dimensiuni insuportabile. Deși se servește de intermediari (personaje precum Neil Klugman sau Alex Portnoy) vina lui Roth nu poate fi diminuată, ea fiind consubstanțială acestui tip de literatură: „Una din slăbiciunile prozei la persoana întâi e că limitele percepției naratorului au tendința să devină limitele operei ca atare” (Howe, 1973: 144). Prin urmare, susține criticul, Roth nu putea invoca motivul că în textele lui vorbește subiectivitatea personajului. Volens-nolens, acesta devine un alter-ego al celui care i-a dat viață, concluzionează Howe. Deși sună logic, deducția nu are acoperire în nicio carte de literatură serioasă. Una e vocea autorului de pe copertă, altele sunt vocile personajelor ficționale.
Cu toate acestea, criticul insistă în această direcție: „narcisismul literar” de care suferă, în opinia lui, Roth e o caracteristică a „satiriștilor minori”, a autorilor care persiflează umanitatea de pe poziția unei presupuse infailibilități morale. Or, nici Roth, nici personajele sale nu excelează la capitolul eticii. De pildă, Portnoy a descoperit și abuzează de împrejurarea că „«sinceritatea» îți aduce dividende serioase dacă știi cum să stârnești admirația pentru candoarea cu care înfățișezi mizeriile” (Howe, 1973: 144). Mai grav, atunci când simte că vocea personajelor scade în intensitate, instanța auctorială preia funcția de agent coroziv, într-un crescendo paranoic ce indică intențiile maligne ale acestuia. Chiar dacă a găsit motive pentru a excepta de la acest scenariu al relei-credințe povestirea Apărătorul credinței, prestațiile ulterioare ale lui Roth l-au determinat pe Irving Howe să se simtă îndreptățit să-i respingă cu indignare pozițiile adoptate.
Un cap de acuzare deosebit de grav vizează lipsa de cultură a lui Roth. În opinia lui Howe, el n-a asimilat tradiția căreia, cu voie sau fără voie, îi aparține, și al cărei epigon lipsit de substanță se dovedește a fi. Roth nu trece proba „dialecticii dintre ceea ce a primit și ceea ce a dorit”. Adică elementul de filozofie a creației ce face măreția unor Tolstoi, Hawthorne ori Sholem Alehem, dar trădează superficialitatea categoriei de scriitori căreia îi aparține și Roth. În absența bazei culturale, aceștia din urmă sunt împinși spre „improvizație și starturi false”, spre explorarea propriilor dileme în detrimentul marilor chestiuni ale vieții. Arătându-l cu degetul pe autorul lui Goodbye, Columbus, Howe îl fixează în tipologia repugnantă a incapabililor să se ridice deasupra propriei micimi intelectuale și precarități morale:
„Poate că sărăcia culturală are o anumită legătură cu acel ton resentimentar, cu disprețul și animozitatea difuze, fără un obiect precis, care încep să apară în povestirile timpurii ale lui Roth și devin mai evidente în operele sale ulterioare. Ostilitatea fără o țintă clară izvorăște adesea dintr-o depresie neanalizată, iar aceasta din urmă, pe care o consider nota fundamentală a sensibilității lui Roth, iese pe de-a-ntregul la suprafață doar în cele două romane pe care le-a scris după Goodbye, Columbus” (Howe, 1973: 147).
Depresiv sau nu, Roth dă glas exasperării unei întregi generații față de valorile lumii în care nu se mai recunoaște. „Iritabilitatea în exces”, cum o definea Howe, sau „energia iritării”, după expresia lui Baruch Hochman, pare a fi motorul psihologic al prozelor lui Roth, nutrite de „substanța erodată a valorilor” față de care nu arată decât, în cel mai bun caz, indiferență. Dezgustul, disprețul, oroarea sunt pilonii construcțiilor narative în care scriitorul nu se dă în lături să-și „împroaște cu noroi” personajele.
Tensiunea dintre Philip Roth și criticii din jurul revistei Commentary nu era de dată recentă. Încă din 1960 le arătase colții celor din gruparea pe care The American Jewish Committee o adusese la conducerea revistei. Ca prieten al lui Marty Greenberg, care a părăsit redacția, și-a manifestat adversitatea față de noul șef, Norman Podhoretz. Deși acesta s-a impus, cu vremea, drept unul din marii critici literari americani, Roth nu s-a referit toată viața la el decât ca la „ticălosul de Podhoretz” („the asshole Podhoretz”). A fost una din acele adversități care nu s-au încheiat decât o dată cu moartea protagoniștilor. Roth nu figurează în faimoasa carte a lui Podhoretz, Ex-Friends, dintr-un motiv simplu: că n-au fost niciodată prieteni. Dar nici „ticălos” n-a fost — nici pe departe. El avea să remarce, mult mai târziu, că Roth a devenit treptat un scriitor din ce în ce mai bun. Mai mult, „a depășit acel snobism adolescentin cu care se uita la toată lumea, în afară de el și de prietenii lui și a atins un grad de empatie aproape cu totul inexistent în scrierile lui timpurii” (Podhoretz, 1999: 55).
Dar până la această fază târzie, de relativ calm, regula au constituit-o turbulențele, nu alianțele. Direcția imprimată de Podhoretz revistei a condus la un neoconservatorism explicat de ceea ce biograful lui Philip Roth a definit „un anumit șovinism evreiesc lipsit de umor, care s-a accentuat după Războiul de Șase Zile din 1967” (Bailey, 2021: 369). În acest context, apariția romanului lui Roth, Portnoy’s Complaint, a avut impactul unei torțe aprinse aruncate într-un depozit de benzină. Înainte să fie pus la stâlpul infamiei în Commentary, câțiva romancieri de succes s-au exprimat în termeni derogatorii la adresa lui Roth. Trecând peste Jacqueline Susann, o autoare minoră, dar cu mare trecere la public, e de reținut izbucnirea lui Truman Capote, nemulțumit că docu-fiction-ul său, Cu sânge rece, nu primise niciunul din marile premii literare. El dădea vina pe „mafia evreiască”, gruparea care confiscase, în opinia lui, „industria onorurilor”. Truman Capote a folosit această sintagmă depreciativă cu gândul la Bernard Malamud, Saul Bellow, Isaac Bashevis Singer, Norman Mailer și, desigur, Philip Roth.
Într-o emisiune celebră de televiziune, realizată de Johnny Carson, Truman Capote s-a dezlănțuit în bine-cunoscutul său stil vitriolant, iritat de faptul că romanul lui Roth, Portnoy’s Complaint fusese proclamat drept o capodoperă chiar înainte de a fi fost publicat:
„Philip Roth mi-e prieten și cred că e foarte, foarte talentat. El e unul din cei mai înzestrați tineri scriitori americani. Dar vedeți, în New York există chestia asta — i se spune «Mafia literară evreiască». Ea pornește de la Columbia University și se extinde prin toate revistele literare și celelalte mici publicații de acest fel. Nu vreau să spun că e ceva organizat în mod conștient sau inconștient, dar membrii acestui grup se promovează continuu unii pe alții. Ei susțin această mică clică, din care Philip Roth e cel mai tânăr și, în multe privințe, cel mai strălucit. Au început să bată tobele în favoarea acestei cărți cu vreun an și jumătate înainte, și ea abia începe să apară prin reviste. Așa că era inevitabil să ajungă la succesul pe care îl are acum, pentru că au făcut eforturi serioase să o promoveze. La asta mă refeream când îi pomeneam pe recenzenți. Totul depinde dacă recenzentul e sau nu un prieten al lui Philip Roth. Cea mai mare parte din ei sunt”. (Bailey, 2021: 320).
Afirmația lui Capote privind rețeaua perfect organizată de prieteni critici ai lui Roth e, desigur, lipsită de fundament. Foarte mulți din criticii lui acerbi au fost evrei. Iar Capote însuși avea o mare trecere printre intelectualii evrei din New York, între care Irving Howe ocupa un loc de frunte. El a și participat, de altfel, la faimosul bal mascat organizat de Capote la Plaza Hotel din New York pentru a sărbători succesul fenomenal al lui In Cold Blood. Afirmația lui Capote l-a iritat pe Roth în asemenea măsură, încât a luat hotărârea de a-l da în judecată. În cele din urmă, s-a răzgândit, iar diferendul a fost aplanat într-un stil golănesc: la o recepție dată de editorul Bernard Cerf, unul din patronii lui Random House, Roth l-a înhățat de haină pe mărunțelul Capote și l-a proptit de rafturile bibliotecii, șuierându-i amenințător: „Nu mi-a plăcut ce ai spus despre mine în emisiunea lui Carson”. Zâmbind forțat, Capote s-a smuls din strânsoare și a replicat: „Nu mai pot face nimic legat de aaaaaasta”. Apoi și-a căutat refugiul printre ceilalți invitați. Cititorii lui Roth vor recunoaște această scenă, mult amplificată și accentuată, în paginile lui Zuckerman Unbound.
S-a speculat că aversiunea față de Portnoy’s Complaint a fost legată și de faptul că apariția romanului a fost premersă de premiera intens mediatizată a filmului inspirat de Goodbye, Columbus, având-o în rolul principal pe Ali MacGraw (actrița avea să cunoască un an mai târziu faima mondială pentru interpretarea din Love Story). Nimic nu-l face pe un scriitor mai antipatic printre contemporanii săi din lumea culturală decât faima, bogăția și succesul la femei. Philip Roth le avea pe toate trei.
______
Bailey, Blake, 2021. Philip Roth. The Biography. New York: Skyhorse Publishing.
Podhoretz, Norman, 1999. Ex-Friends. New York: The Free Press