Relația noastră cu trecutul, trecutul propriilor vieți și trecutul istoric, e una complicată, căci are multe nuanțe, e greu de așezat într-o singură lumină. Probabil, cea mai potrivită formulă prin care să ne raportăm la trecut ar fi aceasta: rescrierea trecutului. Iar expresia impusă de Orwell are, desigur, sensul pe care i l-a conferit prozatorul în excepționalul său roman distopic, acela de falsificare/ mistificare a trecutului istoric ori biografic într-un sistem totalitar, la comanda unui despot ori a unei autorități politice dictatoriale. Însă acest înțeles nu e singurul.
Trebuie neapărat să avem în vedere și cealaltă față a monedei/ a termenului, adică rescrierea trecutului văzută ca o cercetare onestă a acestuia și, dacă e cazul, o reconsiderare a sa în urma unor date care modifică percepția unor fapte, a unor întâmplări și a unor personalități/ persoane din trecut. Tocmai s-au împlinit, iată, 36 de ani de la mineriada din iunie 1990. Oficial, venirea minerilor în București a fost prezentată atunci ca un act patriotic lăudabil al „clasei muncitoare”, unul menit să liniștească lucrurile scăpate de sub control din pricina acțiunilor iresponsabile ale „legionarilor” care, vezi Doamne, puneau în pericol ordinea statală. Când, în realitate, am asistat la o reprimare brutală a mișcării democratice postcomuniste: atunci detașamentele de „oameni ai muncii” și de angajați ai serviciilor secrete au comis adevărate atrocități, au devastat sediile partidelor politice tradiționale, au strigat „Moarte intelectualilor!” și chiar au încercat să se țină de cuvânt. Adevărul s-a aflat mai târziu, treptat. Și astăzi încă se adaugă pagini noi la această sinistră poveste: de curând, Ministerul Afacerilor Externe a desecretizat documente și le-a adunat într-o expoziție deschisă publicului, care astfel își poate da seama prin ce pericol uriaș am trecut atunci și cât de îngrijorate erau statele occidentale de situația din țara noastră.
Dar, de fapt, noi înșine, fiecare, nu ne rescriem mereu și mereu trecutul, propria existență? Nu punem sub lupă, vrând-nevrând, ceea ce am trăit și nu constatăm surprinși că unele momente capătă în timp altă valoare decât aveau, după cum unele persoane din biografia noastră, la această târzie re-privire/ evaluare, ies mai bine decât erau, iar altele mai rău? De atâtea ori, uitându-ne înapoi, realizăm că, deși fără rea intenție, am greșit într-o împrejurare sau alta și ne-am dori, dacă s-ar putea, să schimbăm deciziile luate atunci.
Memoria noastră oricum este subiectivă, infidelă, reține ceva sau altceva după o regulă misterioasă a sa, unele secvențe sunt accentuate-hiperbolizate-persistente-aureolate, iar altele, dimpotrivă, au contururi estompate și o prea mică însemnătate, căzând repede în uitare. Trecutul nostru personal nu este imuabil: oricât de mult am spera să fie așa și oricâtă străduință am pune în așteptarea aceasta. El este schimbător precum cerul în timpul furtunii. Ca niște acțiuni la bursă, înseși amintirile noastre cresc sau descresc, își modifică ponderea, prețul. Locuim într-un teritoriu subiectiv, suntem proprietarii sau doar chiriașii acestui teritoriu straniu, trecutul, care își schimbă necontenit configurația.
Cât despre semnificația care a devenit faimoasă a expresiei rescrierea trecutului, aceea pe care o descoperim în romanul 1984, ea este o invenție literară a cărei licență îi aparține indenegabil lui Orwell. Dar în istorie, falsificarea unei epoci, relatarea în două versiuni diametral opuse a unuia și aceluiași subiect s-a practicat din vechime. Un exemplu notoriu ni-l oferă Procopius din Caesarea. Felul cum îi înfățișează el pe împăratul Iustinian și pe împărăteasa Teodora, iar în subsidiar pe generalul Velisarie și pe soția sa Antonina, e diferit ca de la cer la pământ (sau ca de la rai la iad!) în lucrările sale Războaiele (scrisă în anii 545-553) și Despre zidiri (De aedificiis) (scrisă în anii 553-555), unde-i glorifică, în comparație cu imaginea de coșmar pe care le-o conturează acelorași în scrierea Istoria secretă, concepută în taină în anii 555-558. H. Mihăescu, care a tradus și a îngrijit admirabila ediție critică românească a Istoriei secrete, apărută în anul 1972 la Editura Academiei (tot el este și autorul studiului introductiv), îi găsește justificări lui Procopius pentru dubla măsură pe care a dovedit-o, pentru atitudinea duplicitară din numitele scrieri: „Contradicțiile dintre Istoria secretă și restul operei sunt numai aparente: în cea dintâi, autorul și-a spus cuvântul în taină, pentru posteritate, așa cum credea el că răspunde adevărului istoric, iar în Războaiele și în Despre zidiri a scris pentru contemporanii săi, în felul cum putea scrie istoria un supus al împărăției din vremea aceea. Prin urmare, operele sale se completează reciproc și ne dau o imagine destul de veridică despre personalitatea complexă a lui Procopius.”
Să reținem faptul că scoaterea la iveală a Istoriei secrete a avut un curs extrem de sinuos. Scrierea a fost ignorată sute de ani, și abia în secolul al X-lea e menționată prima dată, fiind considerată atunci o lucrare „pătimașă”. Prima ediție a Istoriei secrete a apărut abia în anul 1623 la Lyon, datorată clericului Nicolaus Alemanus. Progrese importante în stabilirea corectă a textului Istoriei secrete s-au făcut în secolele următoare, și o bună ediție l-a avut autor, aproape de vremurile noastre, în anul 1899, pe Mihail Kraseninkov, profesor la Universitatea Dorpat din Estonia.
E firesc să ne întrebăm dacă a avut motive Procopius din Caesarea să-i preamărească pe Iustinian și pe Teodora? Trebuie să recunoaștem că da. Toate enciclopediile rețin între realizările acestui împărat: a reformat și unificat întregul sistem de legi romane, punând bazele jurisprudenței moderne; de numele său se leagă construirea unor capodopere ale arhitecturii, cum ar fi catedrala Hagia Sophia; a încercat și parțial a reușit (recucerind Roma din mâinile ostrogoților și unind, sub semnul creștinismului, Imperiul Roman de Răsărit cu cel de Apus) să refacă Imperiul Roman; alături de Teodora, care are merite și în reformele privind drepturile femeilor, Iustinian este venerat ca sfânt în Biserica Ortodoxă, pentru contribuția sa la apărarea și consolidarea creștinismului.
Dar să-i demonizeze, fie și așa în secret, a avut îndreptățire Procopius? O, da. El povestește în amănunt multe dintre faptele lor care și astăzi ne îngrozesc. Îi considera pe cei doi niște demoni care luaseră chip de oameni. Pentru cei curioși și nu prea slabi de înger (și nici pudici!), iată două extrase din Istoria secretă.
Câteva cuvinte despre Iustinian: „Deci împăratul acesta era viclean, prefăcut, sucit, întunecat la mânie, fățarnic, nestăpânit, totdeauna gata să-și ascundă gândurile; vărsa lacrimi, dar nu de bucurie sau durere, ci le potrivea după nevoile clipei în care se găsea; mințea fără încetare, nu la întâmplare, ci și atunci când scria sau făcea jurămintele cele mai grozave cu privire la cele întâmplate, și toate acestea în fața supușilor săi. (…) Șovăielnic cu prietenii, aspru cu dușmanii, pătimaș, înflăcărat de ucideri și de pofta de averi, certăreț și ușuratic peste măsură; mereu pornit la rele și lipsit de înțelegere pentru bine, gata să pună la cale și să facă josnicii și copleșit de amărăciune numai când auzea de faptele bune. Dar cine ar putea cuprinde în cuvinte năravurile lui Iustinian? Acestea și multe alte rele ieșeau la iveală, cum nu s-a mai pomenit între oameni, de parcă firea ar fi stors toată răutatea din ceilalți muritori și ar fi vărsat-o în sufletul acestui bărbat.”
Și un fragment dintr-un portret al Teodorei: „Nimeni n-o întrecea în pofta pentru dragoste, căci mergea uneori la ospețe cu zece tineri deodată și chiar mai mulți, aflați în culmea puterii trupești și bine înzestrați pentru iubire, și până dimineață se culca cu toți mesenii; iar după ce-i istovea pe toți, se ducea la sclavii lor care se întâmpla să fie în număr de treizeci; se unea cu fiecare din ei și tot nu se sătura de această patimă. Odată a mers în casa unor oameni de vază și în timpul chefului, sub ochii tuturor mesenilor, a sărit pe masă, și-a ridicat în grabă poalele hainelor și n-a șovăit să-și arate nurii desfrâului. Lucra cu trei orificii, dar era mâhnită și învinuia firea că nu i-a găurit ceva mai mult și sânii, spre a avea la îndemână încă un meșteșug de unire cu bărbații.”
În aceste două versiuni atât de diferite între ele ale celor două personaje, ima ginea lor oficială impe rială și cea reală umană, datorate lui Procopius din Caesarea, care a rescris în maniera sa trecutul, Iustinian și Teodora apar ca fiind monstruos-memorabile, o ali pire, o sălășluire în aceleași făpturi omenești a măreției și abjecției.Și o întrebare care ne vine imediat în minte: oare câți Procopius avem azi printre noi, gata să ne facă dublul portret – alb și negru?
Ar mai fi ceva de adăugat în privința relației noastre cu trecutul. Un aspect important după părerea mea și pe care nu-l voi aminti aici decât sumar. Cred că vremurile recente aduc o noutate în felul cum ne raportăm la trecut. Nu mai avem de-a face doar cu știuta rescriere a trecutului, ci, într-un fel de radicalizare a poziționării, astăzi asistăm la o din ce în ce mai agresivă ștergere a trecutului. Nu e o relaționare nouă în sine, ci devine ca și nouă prin frecvența și intensitatea sa tot mai mari.
Observ atitudinea celor mai mulți dintre noi într-o puzderie de situații banale, de zi de zi, ca să spun așa, care țin strict de profesia noastră, literatura. Și nu vreau să mă opresc decât la un exemplu: este șocant cu câtă grabă, cât de nepăsători ne despărțim la figurat de scriitorii de care ne-am despărțit la propriu, fiindcă au încetat din viață. Aceasta se întâmplă oricât de valoroși ar fi ei. Lăsăm impresia că nu resimțim pierderea ca pe o pierdere, ci, în chip cu totul nefiresc, trăim despărțirea ca pe o ușurare, parcă am fi la capătul unei partide pe care am câștigat-o, ca și cum prezența acelor exemplari autori printre noi, în loc să ne stimuleze, ar fi fost o piedică în goana noastră spre gloria după care tânjim, despre care credem că ne așteaptă după colț și pe care, de altfel, chiar și fără rivali, tot n-o vom dobândi.
Da, îi uităm rapid pe cei dinaintea noastră în timp și ca merite; fără regrete și cu un soi de bizară euforie le ștergem urmele. Ce a fost înainte de noi nu pare să conteze și nu ne interesează decât să ne continuăm cursa, închipuindu-ne cu totală convingere însă iluzoriu că lumea începe odată cu noi și universul se învârte în jurul nostru.