În descendența tradiției maioresciene, în critica românească persistă prejudecata incompatibilității dintre exercițiul critic și cel poetic. Se perpetuează astfel păgubitoarea impresie că dubla vocație a unui creator este un semn al orgoliului auctorial și că succesul într-un domeniu l-ar exclude pe celălalt. Un ecou al acestei delimitări se regăsește în verdictul lui Nicolae Manolescu. Marele critic admite că Ion Pop a fost, încă de la debut, un „remarcabil poet”, dar constată că volumele sale lirice au intrat treptat în „conul de umbră” al cronicarului și monografului de cursă lungă. Din prevalența acordată criticului – a cărui amplă activitate este expediată ca fiind lipsită de originalitate și marcată de absența curajului axiologic – derivă sentința implicită prin care este minimalizat și poetul: „Poezia merita însă mai mult respect. Poet minor, în definitiv, și livresc, Ion Pop e deseori citabil pentru versuri foarte frumoase.” (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Cartea Românească, București, pp. 1210-1211). Asupra creației autorului încă planează eticheta de „poezie a criticului”, expresie a unei lecturi reductive. Totuși, analiza volumelor publicate de-a lungul anilor dezvăluie un poet deplin. Mai mult, examinarea raportului dintre opera lirică și discursul critic arată că poezia lui Ion Pop se emancipează de sub tutela actului hermeneutic, resimțit adesea de autor ca ca risc pentru autenticitatea inspirației.
Departe de a reprezenta un simplu violon d’Ingres, poezia lui Ion Pop își asumă un program antilivresc, refractar conceptualizării. Dualitatea dintre prestanța aulică, dominată de o sobrietate profesorală, și ipostaza poetului a fost surprinsă cu fină ironie de Alex Ștefănescu: „Cum să scrie versuri un profesor pedant, îmbrăcat întotdeauna în costum și cravată, ceremonios în relațiile cu cei din jur? Cum să scrie versuri, adică să-și divulge, fie și indirect, cele mai răscolitoare trăiri intime, un om care și-a făcut un stil din a fi impersonal și indescifrabil?” (România literară, nr. 33/2012). Observația surprinde însă doar aparența unei incompatibilități, clarificată, în contrapunct, de cel în cauză: „Ca dascăl, din respect pentru studenți și pentru minimul ceremonial al comentariului Literaturii […] m-am prezentat întotdeauna chiar în costum și cu cravată. […] Când, însă, te întorci mai ales spre tine, observi banalitatea că pielea e mai a ta decât chiar cămașa, drept care te simplifici într-un fel, cu un soi de modestie, foarte precar apărat de cuvinte. Dar ceva din ceremonia, fie și tulburată, a rostirii în versuri nu poate dispărea fără urme.” (Scara din bibliotecă, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013, pp. 398-399). În realitate, postura critică și cea lirică nu se exclud și nu se stânjenesc reciproc, ele sunt concomitent asumate încă din primii ani echinoxiști: „Scriu poezie când sunt foarte singur, fac critică din momentul intrării în for. Nu poți ști niciodată ce ești mai mult – poet sau critic; ceilalți o știu aproape sigur. În niciun caz nu cred că e vorba de o concurență a acestor două ipostaze: de fiecare dată, încercăm să ne spunem și să spunem ceva despre lume.” (Echinox, nr. 6-7/1970).
La debut, Ion Pop se înfățișa ca un poet cu „sânge de cerneală”, respirând aerul încărcat de praful bibliotecilor. Gheorghe Grigurcu remarca dubla vocație, sugerând că volumele sale par rezultatul izbutit al colaborării dintre doi autori: pe de o parte, criticul literar care înaintează cu delicată prudență, înregistrând totul „dintr-o «lăcomie» de fapte brute ca și de sensuri, de nuanțe și implicații obiective”, iar pe de altă parte „un intim al poeziei contemplate în absolut, prin ochiuri de apă spărgând solul textului interpretativ.” (Idei și forme critice, Editura Cartea Românească, București, 1973, p. 147). În primele volume, neliniștile lirice sunt legate de riscul transformării omului „natural” într-unul exclusiv „cultural”. Treptat însă, poezia își deplasează centrul de greutate spre interiorizarea categoriei bacoviene a „târziului”, ca expresie deopotrivă a declinului vârstei și al istoriei. O metaforă centrală a acestei viziuni ontopoetice este fereastra, definită de autor în textul liminar al volumului Ferestre. Antologie (1966-2021), drept „una dintre figurile centrale ale universului meu imaginar, îndeajuns de simplă și de complexă […] pentru a sugera o obsedantă nevoie de deschidere spre lumea în care am trăit, cu răsfrângerile ei lăuntrice”. Fereastra configurează, din acest unghi, spațiul unei tensiuni fertile: o „înrămare a câte unui fragment de real privit adesea din Bibliotecă”, dublată de speranța unei transfigurări a lumii.
Vine însă un moment în care izolarea în Bibliotecă este perturbată de imperativul contactului cu concretul, iar poetul depășește amânarea generală impusă de opreliștile regimului totalitar: „A venit însă și ora la care a privi lumea doar prin fereastra dreptunghiulară, inevitabil limitată și constrângătoare a Bibliotecii, mi s-a părut că nu mai e suficient pentru a mărturisi esențialul despre condiția noastră omenească, prea omenească, și am încercat și eu, cu puteri modeste, să cobor, cum se tot spune, în stradă, în cotidianul mai lipsit de nimburi, mai ezitant și nesigur […]” (Cărți la alegere. Proză, eseu, critică și istorie literară, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, pp. 238-239). Astfel, „fluturele realității” sparge sticla securizantă a ferestrei. Punând sub semnul întrebării propria condiție, eul liric își asumă un gest salvator în fața trecerii timpului: „În colțul de sus al ferestrei/ văd frunze de nuc tremurând/ în boarea amiezii/ și-o pană de graur căzând.// Tot ce pot face pentru ea/ e s-o notez aici, să-i prind în vârful/ creionului, în negrul de cărbune,/ puținul aur:/ poate-o s-o fac să cadă mai încet.” („Moment”, în Ferestre. Antologie (1966-2021), Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, p. 135).
Într-o mișcare simetrică, experiența poetului irigă discursul exegetic al lui Ion Pop. Alexandru Cistelecan evidenția tocmai această deschidere, arătând că, „în așteptarea istoriei poeziei românești, competența lui (în continuă expansiune) se întinde, uniform, peste toată perioada interbelică și postbelică”, fără ca o asemenea erudiție să excludă accesele de generozitate afectivă, „ținute însă sub controlul unui temperament critic echilibrat”. (Diacritice, Curtea-Veche Publishing, București, 2007, p. 77). Din această structură interioară derivă o exegeză a proximității, o veritabilă critică de identificare în accepția Școlii de la Geneva, ale cărei postulate metodologice sunt asumate cu fidelitate de către autor. Încă de la prima încercare de sinteză, el își definea acest crez: „Lectură trăită, în actul căreia cititorul reface un model plauzibil al operei, lăsându-se însă deopotrivă el însuși «modelat», critica presupune în egală măsură orgoliul și umilința, curajul stăpânirii și al aservirii.” (Poezia unei generații, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973, p. 8).
Capacitatea de a ordona materia interpretării ca pe un univers coerent și transparent, potrivit propriei concepții critice, își găsește o expresie ilustrativă într-un volum ce afirmă primatul operei în fața rigidității teoretice: „Ceva din culoarea cernelii și din tremurătoarea grafie care-i vor fi fiind proprii interpretului va lăsa, oricum, o urmă; suficientă pentru orgoliul «punctului de vedere» și al creației născute dintr-o altă creație.” („Un cuvânt înainte” la Pagini transparente, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 5). Dacă în acest volum principiul este formulat explicit, în Jocul poeziei (1985) el devine instrument de analiză. Aceeași convergență dintre sensibilitate și rigoare se regăsește în triada conceptuală: „jocul lumii”, „jocul în lume” și „jocul ca lume”. Prin acest filtru hermeneutic, criticul reconstituie dinamica textului, probând felul în care discursul interpretativ îmbină constrângerile formei cu libertatea jocului.
Pe măsură ce traversează vârstele creației, poezia lui Ion Pop evoluează spre o rostire directă, care integrează tot mai frecvent nuclee confesive. Deși afirmă că „scrisul poetic oferă eliberări de tensiune […] și ne supune la un soi de particulară purificare” (Bucovina literară, nr. 6/2011), poetul ajunge treptat să resimtă metafora ca pe un vehicul inoperant. În volumul Amânarea generală (1990), universul liric devine autoreferențial, creatorul refuzând convenția livrescă în favoarea realului brut, așa cum o exprimă poemul În locul oricărei metafore: „Poetul s-a prostit, și-a ieșit din minți,/ nu mai vede/ decât/ ce vede./ În locul oricărei metafore/ preferă pâine și apă,// Ce-i de făcut?// Așteptând răspunsul,/ l-am internat aici,/ în poem.” (Ferestre. Antologie (1966-2021), ed. cit., p. 184). Proeminența biograficului față de livresc atinge apogeul în volumul Viața a doua (2024), apărut în urma unor grave încercări de sănătate. Titlul desemnează atât o „miraculoasă prelungire calendaristică a unei vieți căreia i se bănuia un sfârșit iminent”, cât și renașterea scrisului, „obligat, așadar, prin destin să învețe mai atent niște lecții de viață și de moarte” (precizează scriitorul în nota liminară la Viața a doua – Grupul Editorial Rocart, București, 2024). Din suferință se naște astfel o nouă justificare existențială a discursului liric, asumat de acum înainte cu o exigență sporită față de sine și față de lume.
Scriitura lui Ion Pop urmărește neobosit recuperarea esențialității. După cum observa Iulian Boldea, opera sa poetică și critică nu acreditează imaginea unui Janus bifrons, întrucât demersul său, „tentând recuperarea esențialității lumii din chiar fragmentarismul său, își anexează două modalități discursive specifice. […] S-ar mai putea afirma că facultatea de căpătâi a criticii lui Ion Pop, vocația sintezei, e efectul unei certe aspirații spre cuprinderea totalității, e efectul unei deschideri existențiale și estetice spre globalitate, spre o imagine unificatoare a lumii și a textelor.” (Vârstele criticii, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, pp. 95-96). Această dublă față a lui… „Ionus” bifrons își găsește expresia ilustrativă în rândurile din addenda la Poezia românească neomodernistă (2018), unde criticul se autocomentează ca poet, asumându-și riscul expunerii din datoria istoricului literar aflat la vârsta bilanțului. Addenda propune astfel un autentic exercițiu de autoexegeză, în care lectura poetică a lumii se conjugă cu lectura cărților, iar experiența existențială, cu reflecția critică. Dincolo de măștile profesiunii, ceea ce împacă haina academică și sensibilitatea este vocația mărturisirii.
Se închide astfel un arc reflexiv al operei, în care „fântâna” debutului din 1966 își găsește corespondentul în transparența „ferestrei” de la vârsta senectuții. În fața timpului nemilos, Ion Pop nu mai privește lumea doar prin decupajul Bibliotecii, ci devine el însuși o fereastră transparentă spre lume. Astfel, versul „ce se vede prin mine, prin mine se va vedea” („Fereastră”, în Ferestre. Antologie (1966-2021), ed. cit., p. 294) dobândește valoarea unui crez deopotrivă existențial și poetic.