Nu am cunoștințele istorice și religioase necesare pentru a ști prin ce metode ar fi fost „redus la tăcere“ Philip Roth de către evreii din Evul Mediu. Cu siguranță, ar fi fost vorba de un tratament deloc plăcut pentru scriitorul desemnat ca dușman. Iar cel care-l eticheta astfel se bucura de o înaltă poziție instituțională „în domeniul problemelor evreiești“.
Ceea ce adăuga o greutate de netăgăduit amenințării. Ulterior, rabinul în chestiune l-a abordat pe Roth direct, înștiințându-l că nu se adresase celor de la The New Yorker, pentru că nu voia „să sporească păcatul delațiunii“. Dar a omis să menționeze cealaltă activitate epistolară. Cu obișnuitul lui sarcasm, Roth a comentat: „Nu mi-a adus la cunoștință că le scrisese deja celor de la Liga Anti-Defăimare ca să-și exprime regretul pentru declinul justiției medievale, deși a avut grijă să sublinieze la finalul primei scrisori reținerea sa într-o altă direcție“.
Nu întâmplător, rabinul indignat de scrierile lui Roth folosise cuvântul delațiune. Aceasta era o învinuire gravă, deoarece evocarea unor scene ce-i arătau pe evrei capabili de niște prea-omenești păcate echivala cu un denunț: „De asta mă acuzau foarte mulți dintre corespondenți […]. Îi dădusem de gol pe evrei. Le dezvăluisem neevreilor ceva care, din câte se pare, putea fi ținut secret față de ei: că slăbiciunile naturii umane îi afectează și pe membrii minorității noastre. […] Din toate scrisorile pe care le-am citit, una singură îl pomenea pe Marx și asta doar pentru a sublinia că meritam la fel de multe critici pentru că îl portretizasem pe plutonier ca pe un «evreu alb», un soi de Unchiul Tom evreu, cum l-a descris autorul scrisorii“.
Delațiunea este, în orice societate, un gest reprobabil, care-l descalifică moral pe cel în cauză. Uneori, culpa poate lua forme de încălcare a legii. Drept urmare, scriitorul a luat foarte în serios acuzațiile, răspunzându-le cu o elocință pe măsura imputărilor. Polemistul nu s-a dat în lături să ridice temperatura argumentației, emițând câteva note acute prin care urmărea să destabilizeze discursul agresiv al preopinenților:
„Dar chiar dacă fără nu ar fi altceva decât un evreu alb, iar Grossbart, unul negru, rezultă cumva de aici că, analizând relațiile dintre ei – o altă temă esențială a povestirii ce abia dacă a stârnit vreun comentariu la corespondenții mei –, am susținut în vreun fel ca evreilor să li se retragă cetățenia, să fie expulzați, persecutați, și uciși? Ei bine, nu. Orice ar crede rabinul respectiv în forul său interior, nu mi-a dat de înțeles că aș fi antisemit. În scrisoarea lui a existat totuși o sugestie, una mai gravă, aceea că am acționat ca un dobitoc.
«Ai câștigat recunoștința tuturor celor care își justifică antisemitismul prin niște concepții despre evrei care în cele din urmă au dus la uciderea a șase milioane dintre ei chiar în vremurile noastre», mi-a scris el“.
Strategia lui Roth s-a construit din aproape în aproape. Mai întâi a înlăturat, printr-o mișcare abilă, cea mai gravă învinuire – cea de antisemitism –, pentru a se concentra pe o discuție în care nu mai existau argumente palpabile. Altfel spus, a împins polemica în zona „cuvântul meu contra cuvântului tău“. Odată camuflat în spatele acestei redute, a amplificat artificial un element pe care adversarii săi nu-l puteau utiliza decât ca simplă recuzită retorică. El știa prea bine că antisemiții reali se recrutau din cu totul alte arii decât cele ale cititorilor de proze. Antisemitismul avea, în momentul apariției lui Goodbye, Columbus o istorie mult prea veche și tragică, pentru a fi echivalat cu jocurile unui mărunt parvenit ce voia să-și asigure avantaje într-un mediu ostil prin definiție – cum e cel cazon. Roth urmărea să dea consistență dezbaterii de idei, în detrimentul etichetărilor pe cât de volatile, pe atât de periculoase. Printr-o schimbare bruscă a tonului, devine din acuzat acuzator, culpabilizându-i, generic, pe cei care răstălmăcesc adevărul ,„din bigotism, ignoranță, răutate sau chiar din naivitate“. De pe această poziție, i-a venit ușor să-și desfășoare strategia. Enormitatea afirmației că ar fi devenit „în cele din urmă“ vinovat „pentru uciderea a șase milioane dintre ei chiar în vremurile noastre“ ridică temperatura discursului la cote incandescente:
„«În cele din urmă»? Oare nu e o simplificare grosolană a istoriei evreilor și a istoriei Germanei lui Hitler? Oamenii se pizmuiesc zdravăn, se calomniază, își răstălmăcesc voit spusele, dar în urma acestor lucruri nu ajung tot timpul să se ucidă unii pe alții, așa cum i-au ucis germanii pe evrei, iar ceilalți europeni au permis ca evreii să fie uciși, ba uneori chiar au luat parte la măcel. Întro lume civilizată, între prejudecată și persecuție există de obicei o barieră ridicată de convingerile și temerile individului, precum și de legile, ideile și valorile comunității. Motivele care au făcut ca această barieră să dispară «în cele din urmă» nu pot fi explicate doar din perspectiva concepțiilor eronate ale antisemiților. E limpede că aci trebuie luate în calcul atât intoleranța față de evrei în general, pe de o parte, precum și, pe de altă parte, utilitatea ei pentru ideologia și năzuințele naziste“.
În mod evident, Philip Roth era iritat de expresia „în cele din urmă“, care făcea din el complicele tardiv al asasinilor naziști. Grăbit să se distanțeze de o astfel de abordare, a comis însă eroarea de a considera că tragedia apare doar atunci când un factor cu o durată temporală semnificativă (antisemitismul) se întâlnește cu anumite condiții specifice („ideologia și năzuințele naziste“). Ceea ce Roth nu observă este că cele două seturi de idei nu sunt independente. Dimpotrivă, al doilea factor e consecința directă a primului. Prin urmare, oricine alimentează atitudinile antisemite participă la un deznodământ previzibil: declanșarea, mai devreme sau mai târziu, a prigoanei, torturii și crimei.
Înfruntarea dintre Philip Roth, pe de o parte, și rabinii new-yorkezi și cititorii indignați de scrisul său, pe de alta, nu avea cum să ducă la vreun rezultat acceptabil pentru ambele părți. Tânărul prozator (și, mai apoi, maturul și bătrânul romancier) a folosit prilejul pentru a-și afirma libertatea de crea – ție, care trebuia apărată cu orice preț, inclusiv atunci când aceasta implica serioase riscuri. Dar pentru exponenții comunității evreiești nu exista un prilej mai nimerit ca să tragă un semnal de alarmă privind potențialul funest existent în adoptarea pozițiilor lejere față de nenorocirile reale – și nu ficționale – prin care a trecut un popor. Holera poate izbucni oricând, dacă bacteria care o generează n-a fost extirpată.
În contextul epocii și al țării unde trăia, Roth a putut găsi argumente pentru a minimaliza spaimele evreilor alarmați de subiectele povestirilor sale. Însă ar fi fost suficient să arunce privirea pe harta globului: până și în Europa, după Al Doilea Război Mondial, numărul țărilor conduse de regimuri totalitare îl depășea pe cel al regimurilor democratice. După o evaluare a lui Timothy Garton Ash din Patriile noastre (Humanitas, 2026), la începutul anilor 1970, Europa era un continent „al dictatorilor“. Pe când în democrații trăiau două sute optzeci și nouă de milioane de oameni, sub control politic totalitar se găseau trei sute optzeci și nouă de milioane. Lista includea URSS-ul, dar și țări precum Spania, Portugalia, Grecia, întreaga Europă de Est (inclusiv partea din Germania aflată sub ocupație sovietică). Or, regimurile dictatoriale pot genera pe neașteptate războaie între națiuni sau conflicte militare „speciale“ – așa cum s-a întâmplat și în anul 2022 când o țară post-sovietică, Rusia, a atacat mișelește o altă țară post-sovietică, Ucraina.
Philip Roth n-a cunoscut experiența directă a Holocaustului. Provenea dintr-o familie de evrei galițieni, din partea tatălui, și evrei ucraineni, din partea mamei. Aceștia emigraseră în Statele Unite înainte de Al Doilea Război Mondial. Perfect americanizat, Roth n-a crescut cu acea sensibilitate nutrită de spaimă și oroare a celor care trăiseră nemijlocit pericolul exterminării fizice, după ce îl parcurseseră pe cel al strivirii morale. El nutrea convingerea că așa ceva nu se puteau întâmpla pe teritoriu american și că, pe cale logică, textele sale nu puteau fi receptate drept incitatoare la ură, ci doar semne ale libertății de creație. Convins de atotputernicia democrației americane, le reproșa evreilor americani care evocau catastrofele trecutului pentru a le preveni pe cele ale viitorului – falsitatea morală, „șiretenia“, „nesiguranța“, „răutatea“ și chiar „paranoia“.
Cu toate că în SUA nu s-au petrecut atrocități de genul celor care au făcut din Europa un teritoriu al morții, Philip Roth nu avea dreptul, ca scriitor, să nege – dar a făcut-o cu aroganță – dreptul celor care credeau în posibilitatea ca ele să se extindă ori să se repete. Și asta pentru că imaginația istoriei e mai impredictibilă decât cea a scriitorilor. Astăzi, cuvintele lui de la începutul anilor 1960 sună strident, sfidător și feroce. Îndemnul unuia din cititori de a-și publica scrierile în Israel, unde ar fi putut fi receptate mai nuanțat, cu întregul lor context psihologic complicat, i s-a părut o impertinență. Iar modul în care a răspuns a fost jignitor:
„A-i sugera cuiva să-și traducă povestirile în ebraică și să le publice în Israel înseamnă de fapt a-i spune: «Nu e nevoie să le zicem neevreilor nimic din viețile noastre dacă nu are legătură cu faptul că ne descurcăm foarte bine. În afară de asta, nu-i treaba lor ce facem. Suntem importanți doar pentru noi înșine, pentru nimeni altcineva, și așa și trebuie (sau ar trebui) să stea lucrurile». Dar să le dai de înțeles că o criză morală este ceva ce trebuie trecut sub tăcere nu înseamnă să emiți o sentință profetică, așa cum nici perspectiva conform căreia viața evreilor nu are nicio semnificație pentru restul omenirii nu e una rabinică“.
Cu uriașul său talent, Philip Roth ar fi putut imagina un final mai solemn, în acord cu gravitatea dramei căreia a refuzat să-i exploreze profunzimea. A preferat să fie un yeled ra („băiat rău“), deși avea toate datele să fie un yeled tov („băiat bun“).