De mai multă vreme Televiziunea română a inclus în programele sale o secțiune special dedicată filmelor românești. Evident, majoritatea acestor producții datează dinainte de 1989, când producția cinematografică națională urma conștiincios indicația lui Lenin: „Cinematograful este cel mai puternic mijloc de educare în masă“, cu alte cuvinte – cel mai eficace mijloc de îndoctrinare politică.
După ce ai văzut sau ai revăzut destule filme românești dintre 1960 și 1990, rezultatul va fi o „tristețe iremediabilă“. E drept că, la începutul fiecărei vizionări, o inscripție te avertizează că filmul a fost realizat sub regim de cenzură; dar această importantă precizare nu poate împiedica instalarea, în sufletul spectatorului, a unei stări profund dezagreabile, indiferent dacă asiști la o dramă, la o comedie sau la o reconstituire istorică.
E deprimant să îi vezi pe cei mai mari actori români ai momentului (și ne aflam într-o perioadă cu mari actori) jucând în filme unde dialogurile frapează prin falsitate, unde scene neverosimile sunt cu duiumul, unde apare o Românie imaginată. Asta ca să nu mai vorbim de mesajul politic al filmului, administrat spectatorului cu forța. Ți se face milă de Toma Caragiu, Radu Beligan, Ion Finteșteanu, Clody Bertola ori Tamara Buciuceanu, obligați să accepte prezențe în filme stupide.
La fel de deprimant însă este nivelul multor filme realizate după 1989, adică în deplină libertate: ca sub povara unui blestem, metehnele tradiționale s-au perpetuat în mod irațional; același limbaj fals și teatral, aceleași scene lipsite de naturalețe, aceleași personaje nerealiste. Singura schimbare față de situația dinainte de 1990 o reprezintă episoadele de sex explicit și câteva fraze de vulgaritate căutată; respectivele ingrediente nu ridică însă valoarea peliculei. Abia în ultimii zece-cincisprezece ani câțiva tineri cineaști au luat în serios arta filmului, realizând pelicule realmente valoroase.
Și totuși… Vizionând zeci de filme românești intrate în istorie, am putut constata un fapt interesant: aceste producții, chemate în principiu să laude viața din România socialistă, căpătau oarecare culoare când reînviau scene petrecute înainte de ultimul război sau scene din secolul al XIX-lea; când începea să ilustreze România pre-comunistă, filmul prindea viață. Veștmintele, mobilierul, decorurile, mișcarea personajelor, adică ambianța socială, deveneau deodată naturale, iar falsitatea începea să dispară. Indiferent cât de obedienți erau față de recomandările Partidului și ale cenzurii, scenariștii aveau ocazia să prezinte o Românie vie și atașantă. Scenariștii brevetați ai filmelor „realist-socialiste“ (Eugen Barbu, Sergiu Nicolaescu, Titus Popovici și alții), reputați prin abilitatea lor de a propune filme pe placul Puterii, încercau cu disperare să nu coboare sub un anumit nivel de decență și de profesionalism. În aceste condiții, filmele care aveau drept decor Bucureștiul interbelic, lumea saloanelor ori reconstituirea unei epoci fanariote de fantezie îl scoteau pe spectator din cenușiul socialist; aveau deci și scenariștii de filme „pe linie“ zonele lor de refugiu, în care își puteau etala fantezia.
Economiștii lucizi, care au analizat situația din țările comuniste pe parcursul anilor, au ajuns de multă vreme la o concluzie paradoxală: sistemul zis socialist de organizare economică a trăit din ceea ce reușea să ia de la cel capitalist. Dacă n-ar fi existat lumea capitalistă, cea socialistă ar fi eșuat cu mult mai devreme. Fără țările capitaliste de unde se cumpăra grâul, populația Uniunii Sovietice ar fi murit de foame încă din primii ani de după 1917.
Iată un mic reflex involuntar și în lumea filmului românesc: fără scenele desprinse din lumea pre-comunistă, filmele realizate în studiourile din București ar fi fost și mai mediocre, și mai nereușite.