În efortul de a ține pasul cu civilizația europeană, spațiul cultural românesc a resimțit acut disputa dintre clasici și moderni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor. În Transilvania, unde actul de cultură se împletea strâns cu idealul emancipării naționale și sociale, tranziția a căpătat forme distincte. Raționalismul iluminist a coexistat, sub presiunea istoriei, cu patosul și imaginația mesianică a romantismului incipient. Andrei Mureșanu reprezintă o figură emblematică a acestei sinteze. Format la Blaj în spiritul Școlii Ardelene, poetul este descris în acești termeni de Ovidiu Papadima: „Ceea ce constituie unul din paradoxele istoriei literaturii noastre este faptul că acest poet, atât de cuminte în fond, atât de impregnat de mentalitatea oamenilor de cultură transilvăneni din pragul dintre cele două secole, a rămas în conștiința posterității ca un personaj romantic.” (Ipostaze ale iluminismului românesc, Editura Minerva, București, 1975, p. 351).
Temperamentul acestui „personaj romantic”, definit prin sensibilitate și o melancolie accentuată în timp, are puține în comun cu natura echilibrată a unui iluminist. Mă întreb dacă alienarea mintală care i-a întunecat ultimii ani de viață ar fi putut surveni în cazul unui spirit iluminist. Cred că răspunsul rezidă nu atât în conștientizarea eșecului istoric, cât în modul în care acesta a fost interiorizat. Dacă, pentru un iluminist ghidat de cultul rațiunii și de meliorismul istoric, nerealizarea aspirațiilor politice poate amenința echilibrul interior, în cazul unui temperament romantic, frângerea speranțelor colectivității duce criza ideologică într-un impas. Căderea psihică a lui Andrei Mureșanu, asemenea celei a lui Avram Iancu, ajunge să fie deznodământul nefericit al utopiei pașoptiste. În urma șocului cu realitatea, spiritul romantic ia calea autoexilării.
Poezia de început a lui Andrei Mureșanu se plasează sub semnul convențiilor specifice manierei Văcăreștilor, însă lirismul obiectiv anticipează tehnicile de mascare sentimentală din Doinele lui Vasile Alecsandri. În aceste prime încercări, autorul inventează personaje și situații menite să înduioșeze, depășind totuși rapid această etapă a mimetismului clasicizant. Sub influența romantismului francez – în special a modelului lamartinian, caracterizat prin lamentații melancolice adresate divinității –, dar și molipsit de efervescența confraților de peste munți, precum Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu sau Ion Heliade-Rădulescu, Andrei Mureșanu își schimbă discursul poetic. Meditațiile sale mature, publicate începând cu anul 1840, relevă o înrudire cu melancolia gravă a lui Vasile Cârlova. Lirica sa părăsește convenția idilică pentru a lansa interogații asupra nedreptei alcătuiri a Facerii, pregătind terenul pentru mutația din preajma anului revoluționar 1848, când scriitorul își va asuma rolul de poet social, devenind semnelor vremii profet.
Înțelegerea dramei lui Andrei Mureșanu impune situarea sa pe coordonatele ideologice ale unui secol al XVIII-lea prelungit, ale cărui ecouri au influențat prima jumătate a veacului următor în Transilvania. Pașoptiștii ardeleni continuă direct reformismul iluminist, deciși să revigoreze societatea prin cultivarea rațiunii, extinderea învățământului și combaterea dogmatismului religios. Cred că esența acestui curent cultural ar putea fi ilustrată printr-o analogie cu gravura „Luminismul”, realizată de artistul german Daniel Chodowiecki în secolul al XVIII-lea. Imaginea surprinde un drum de țară, la umbra unei păduri întunecoase, pe care călători singuratici se îndreaptă spre o așezare scăldată într-o lumină strălucitoare, venită de la soarele ce răsare de după munți, alungând vălul de pâclă. Comentariul autorului asupra propriei alegorii mi se pare revelator pentru atmosfera epocii: „Această uriașă operă a rațiunii… nu are până acum alt semn alegoric general inteligibil […] decât soarele care răsare. Poate că acesta va fi și va rămâne încă multă vreme cel mai potrivit, din pricina cețurilor ce se vor înălța mereu din mlaștini, din cădelnițe și din jertfele arse pe altarele zeilor […]. Cu toate acestea, este suficient ca soarele să răsară, pentru ca cețurile să nu mai fie vătămătoare.” (Ulrich im Hof, Europa Luminilor, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 7).
Îmi imaginez că alegoria drumului care lasă în urmă umbra codrului întunecat pentru a se îndrepta spre o așezare scăldată în razele solare ar putea descrie fidel traseul formativ, programul ideologic și sfârșitul lui Andrei Mureșanu (după cum vom vedea spre final). Tânărului intelectual instruit la școlile Blajului, Iluminismul i-a adus speranța emancipării naționale și sociale. Totuși, reversul acestei utopii raționaliste este cuprins chiar în avertismentul gravorului german: soarele rațiunii rămâne permanent pândit de „cețurile vătămătoare” ridicate din superstiții și, mai ales, din interesele politice ale vremii. De aceste cețuri avea să fie, din păcate, umbrită și mintea scriitorului în anii săi din urmă. În spațiul transilvănean, Iluminismul a comportat o orientare puțin diferită față de iozefinism – acea politică de reforme de tip absolutist luminat inițiată de monarhia habsburgică. Măsuri precum abolirea iobăgiei, înființarea de școli și tipărirea de manuale în limba maternă au lăsat urme adânci în conștiința intelectualilor români. Gazetarul Mureșanu îl evocă pe monarhul vienez în termeni plini de fervoare: „De la nemuritoriul împărat al românilor [sic!], Iosif al II-lea, ștergându-se iobăgia cea strânsă sau robia pe viață, raporturile țăranului către proprietari au început a fi mai de suferit, iertat fiind aceluia – din pricini cumpănitoare – a părăsi pe domnul său, după ce mai nainte au împlinit anumite condiții.” (Andrei Mureșanu, Poezii. Articole, antologie de Ion Buzași, Editura Minerva, București, 1988, p. 128). Sintagma „nemuritoriul împărat al românilor” trădează gândirea tipic iluministă a intelectualului care, în descendența directă a Școlii Ardelene, manifestă o încredere deplină în reformismul aplicat de sus în jos, prin autoritatea unui monarh înțelept. Neîndoios, Andrei Mureșanu vedea în iozefinism un garant al modernizării instituționale.
Drama generației pașoptiste, și implicit a lui Andrei Mureșanu, a constat în confruntarea dintre idealismul romantic și realitatea postrevoluționară, marcată de risipirea tuturor iluziilor. Acel „soare matinal” invocat de Chodowiecki, ce promitea să lumineze și teritoriul transilvănean, a fost acoperit de cețurile grele ale realității politice vitrege. Deziluziile postpașoptismului au degradat optimismul militant al gazetarului într-o melancolie de nevindecat, iar mintea poetului nu a mai putut găsi căldura binefăcătoare a soarelui luminist, intrând treptat în întunericul alienării. Exceptând predispozițiile interioare, dereglarea psihică a lui Andrei Mureșanu a fost agravată și de un episod biografic survenit după anul 1850, când acceptă postul de translator pentru limba română în cadrul guvernământului militar și civil de la Sibiu. Pentru autorul unui manifest poetica de importanța Răsunetului, această îndeletnicire strict birocratică, ce presupunea tălmăcirea legilor și decretelor imperiale, a însemnat sfârșitul lui literar. Constrâns de superiori să înceteze colaborările la publicațiile românești, funcționarul Mureșanu și-a dat seama că, deși avantajele materiale îi justificau opțiunea, prețul plătit a fost angrenarea în schema funcționărească imperială, fapt ce i-a adâncit sentimentul compromisului.
Pe fondul șubrezeniei lăuntrice a intervenit un incident cu repercusiuni grave asupra echilibrului său psihic. La un bal sibian, desemnarea „reginei” stârnește nemulțumiri, pentru că juriul ia o decizie care să nu inflameze orgoliile protipendadei locale. Iritat, spiritul de gazetar justițiar al lui Andrei Mureșanu reacționează printr-o satiră. Din nefericire, pseudonimul utilizat nu îi poate proteja identitatea, iar măsurile punitive sunt imediate: slujbașul este dat afară, fiind lipsit de orice mijloace de trai. Acest episod relevă o eroare de perspectivă a intelectualului ardelean, care ignorase duplicitatea iozefinismului. Dacă absolutismul luminat stimula, de sus în jos, democratizarea instituțională, el rămânea totuși autocratic. Andrei Mureșanu crezuse că statutul de funcționar imperial îi îngăduie luxul de a se exprima liber. Aflat în mizerie materială, poetul cade în apatie, urmată de declanșarea unei afecțiuni nervoase. Nălucirile și accesele de monomanie se instalează definitiv; retras la Brașov, fostul tribun, atins de simptomul dromomaniei, rătăcește zile întregi prin pădurile din împrejurimile orașului. Analogia făcută cu gravura „Luminismul” îmi lasă și impresia că poetul căuta să iasă la lumina soarelui din umbra acelei păduri întunecoase.
Dacă producția poetică a lui Andrei Mureșanu nu excelează cantitativ, ea concentrează caracteristicile liricii pașoptiste, pe care se altoiesc particularitățile transilvănene. Pentru a-i înțelege specificul, este necesară depășirea viziunii reducționiste care îl cantonează pe scriitor în postura de autor al unui singur text canonic. Ion Buzași îi definește astfel singularitatea: „În concepția revoluționarului ardelean poezia este asemenea unui Ianus bifrons cu o față spre trecut și cu una spre viitor, altfel zis, ea este deopotrivă depozitară și profetică.” (Prefață la Andrei Mureșanu, Poezii. Articole, ed. cit., p. 227). Această imagine însumează dubla fațetă a discursului său liric. În primul rând, privirea întoarsă spre trecut transformă poemul într-un depozitar sacru al memoriei istorice, al latinității și al virtuților străbune – mărci ale nobleței și legitimității neamului asuprit. În al doilea rând, orientarea spre viitor îi conferă tonalități profetice. Acolo unde asuprirea națională și socială atinge cote maxime, așa cum se întâmpla în Transilvania vremii sale, poezia moștenită din secolul luminilor își abandonează gratuitatea estetică, pentru a-și asuma misiunea națională.
Destinul lui Andrei Mureșanu – marcat de alienarea mintală postrevoluționară, de rătăcirile sale singuratice prin codrii Brașovului, de animozitățile avute cu aparatul birocratic imperial și de marginalizare socială – este ilustrativ pentru eșecul unei întregi generații. Poetul și gazetarul au căzut, în cele din urmă, victime ale propriei utopii culturale și politice. În istoria noastră literară însă, glasul său profetic, cu timbru grav, ton oratoric, lexic viguros și asumare a destinului colectiv ca suferință și datorie, s-a dovedit a fi durabil. S-a configurat astfel o tradiție a liricii transilvănene care va avea rezonanțe în poezia lui George Coșbuc și Octavian Goga, prelungindu-se până în plin secol XX. Și publicistica ni-l relevă ca pe un combatant al obscurantismului, un spirit racordat la valorile europene, care pleda deopotrivă pentru emanciparea culturală și pentru modernizarea societății. De la acest preot al deșteptării noastre rămâne vie năzuința de a dedica scrisul destinului comunității, lăsând posterității atât un răsunet pentru imnul național, cât și un exemplu de traversare a două epoci pentru o literatură modernă aflată în plin proces de maturizare.