Reconstituirea literară care urmează pornește de la o știre revoltătoare: rămășițele casei lui Costache Negruzzi din Iași, clădire monument istoric, au fost, recent, făcute una cu pământul și nivelate de buldoexcavator. După cum au semnalat presa ieșeană și ziarul Adevărul, zidurile fuseseră deja, în cea mai mare parte, demolate ilegal în 2018, sub pretextul că s-ar fi surpat de la sine. Proprietarul, firma Motel Bucium SRL a omului de afaceri Vasile Pușcașu, consilier AUR și membru al Comisiei de Urbanism din cadrul Consiliului Local Iași, se afla de multă vreme în conflict cu Direcția Județeană de Cultură, care s-a opus demolării casei, cazul ajungând (zadarnic) până în Parlament. Exista, de altfel, și un proces legat de descărcarea arheologică. Cum aprobarea Direcției Județene de Cultură nu ar fi putut fi altminteri eludată, Primăria Iași a emis o autorizație de construire „în regim de urgență” (care s-a aplicat, totuși, abia după șase luni), în urma căreia, în zilele de 4 și 5 iunie 2026, au dispărut și ultimele vestigii ale casei scriitorului (fundația și pivnițele), urmând a fi construită acolo o clădire cu multe etaje. Povestea (care ne amintește de un text al lui Costache Negruzzi despre vandalism, pornind de la distrugerea ruinelor romane de pe la noi) nu e unică, demolarea caselor istorice lăsate special să se degradeze fiind o constantă a României de azi. Dar cazul clădirii din str. Negruzzi nr. 13 reprezintă o tragedie pentru istoria literaturii, și dacă lumea ar fi corectă, vinovații ar trebui să plătească și mai ales să fie obligați să reclădească monumentul istoric.
Să-l reclădim însă, elegiac, măcar prin cuvinte. În primul rând prin mișcătoarea evocare a lui Iacob Negruzzi, publicată în 1910 în Analele Academiei Române, în care e vorba de prima vandalizare a acestei case vechi de pe la 1800, în timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu, când Dinu Negruzzi, tatăl scriitorului, fusese nevoit să se refugieze la moșiile sale din Basarabia. „În anul 1824 Dinu și Constantin se întoarseră la Iași, unde găsiră casa lor ruinată și pustie. După ce o jefuise volintirii, o ocupase ienicerii, trupa cea mai nedisciplinată din oștirea turcească, transformând-o în grajd pentru caii lor. Servitorii și robii, lăsați de pază, dispăruse. Mobile prin casă nu mai erau și — ceea ce pe Constantin îl mâhni cel mai mult — nu se mai găsi niciuna din cărțile tipărite sau scrise cu mâna cari, așezate într-o mare ladă de Brașov, formau biblioteca părintească din Iași. Constantin povestia cu duioșie, cum singura ființă vie ce întâlnise în ruinele casei era câinele Balaban, care supraviețuise tuturor furtunilor, întocmai ca Argos, câinele lui Ulise, cu deosebire că acest din urmă muri subit de bucurie la vederea neașteptată a stăpânului său, pe când Balaban, căutat și răsfățat, mai trăi încă aproape un an întreg.” Biblioteca lui Dinu Negruzzi a fost evocată de Costache Negruzzi în Amintiri din junețe. Cuprindea de la Talmud și cronicari la Idilele lui Gessner și la Manon Lescaut. Acolo a învățat Costache Negruzzi să citească singur cărți românești, după cum povestește ironic în Cum am învățat românește. Casa din cartierul Talpalari (numit astfel după biserica din apropiere) avea multiple acareturi, din care o anexă pare să se fi mai păstrat. În apropiere, tot în mahalaua Calicimii, despărțitura I, locuiau și alte rude, după cum arată lista oficială a caselor din 1853. Iacob Negruzzi descrie istoria de mai departe a casei: „După o reparație sumară, casa fu vândută Marelui Logofăt Alexandru Sturdza, tatăl Secretarului nostru general. De la familia Sturdzească ea trecând succesiv în mai multe mâni, până când, în cele din urmă, deveni proprietatea Societății «Reuniunea femeilor române», care o transformă într-o școală profesională, cum se prezentă astăzi.” Reuniunea femeilor române de la Iași, înființată în 1867 de Cornelia Emilian, și din care a făcut parte și Veronica Micle, a fost una din primele societăți de emancipare a femeilor de pe la noi. Școala, deschisă în 1870, a format generații întregi de femei capabile să-și câștige singure existența prin țesătorie și lucru manual. Chiar și numai pentru atât, casa ar fi trebuit să devină muzeu.
În comunism, după ce denumirea adresei fusese schimbată (din str. Negruți nr. 1, apoi nr. 5, în str. Horia nr. 13; azi, din nou strada Costache Negruzzi nr. 13) clădirea a aparținut Facultății de Industrie Ușoară a Politehnicii. Se pare că a existat și o placă memorială, a cărei dispariție o deplânge Aurel Leon într-un articol din 1995, când semnalează deja, într-un articol, starea de degradare a clădirii. Întrucât îl cunoscuse în 1931 pe „secretarul perpetuu” al Junimii, Aurel Leon a putut evoca din sursă directă atmosfera din casa ieșeană. „Povestind anecdote și istorisiri de vânătoare, așa mi-l amintesc pe tata, ne povestea Iacob Negruzzi. Îl văd în camera scundă, învăluit de fum. Fuma ciubuc după ciubuc, pregătit de fecior și discuta cu Kogălniceanu și Alecsandri”.
Nu altfel i l-a descris Iacob Negruzzi lui E. Lovinescu, pe când acesta strângea informații pentru cartea sa despre Costache Negruzzi: „D. Iacob Negruzzi mi-l zugrăvea într-o cameră scundă, învăluit într-un nor de fum ca un zeu olimpic. Intrai și nu vedeai nimic. Norul era atât de gros «de l-ai fi putut tăia cu un cuțit»… Când ochii ți se deprindeau, zăreai în fund, șezând grecește pe o sofa, un om bine închegat, stând de vorbă cu Kogălniceanu. Alături, feciorul aștepta în picioare. Când boierul bătea din palme, feciorul umplea un nou ciubuc, îl punea în gură trăgând câteva fumuri de încercare, apoi îl trecea stăpânului… Obiceiuri de boier bătrân…” Costache Negruzzi avea să-i pomenească fiului său, aflat la studii la Berlin, de „salonașul cu mobilele vechi, și cu Rafael pe pereți”, dovadă că stilul oriental făcea casă bună cu ambianța occidentală. Iacob Negruzzi descrie în jurnal și pomul de Crăciun împodobit pentru o serată dată de dragul fiului, pe când acest obicei nu era foarte răspândit în Iași, însă știm din amintirile sale (Din copilărie. Aduceri aminte și impresiuni) că și tradițiile hârzobului și irozilor erau la mare prețuire. În această casă a murit Costache Negruzzi, la 24 august 1868, orele opt seara, în prezența fiului său Leon și a medicului I. Păltineanu. Dorința sa a fost să fie înmormântat la moșia de lângă Iași, Hermeziu (Trifeștii Vechi), de pe malul Prutului, moștenită de la mama sa, unde își petrecuse mult timp din anii bătrâneții, clădind și o biserică și o școală. „Pe mormântul meu doresc să fie sădiți cât mai mulți lilieci și o salcie.”
Într-adevăr, și acum înfloresc pe mormântul său din curtea bisericii lilieci, așa cum am putut vedea vizitând Muzeul „Constantin Negruzzi” de la Hermeziu în primăvara aceasta. Fiindcă, într-adevăr, singura consolare ne rămâne vizitarea fostului său conac, admirabil restaurat de Muzeul Literaturii din Iași în 1995, după ce în comunism fusese depozit de unelte C.A.P., oficiu sanitar și creșă. Merită pe deplin vizitat, fiindcă reconstituie cu numeroase obiecte autentice, donate de urmași, atmosfera acestei familii de scriitori care a dat și o mare feministă, Ella Negruzzi, prima avocată româncă. Grădina, în care mai există unul din plopii bătrâni din vremea lui Costache Negruzzi (identificabil pe planul desenat de Ella Negruzzi) și care avea și un ceas solar (păstrat în muzeu), a fost multiplu evocată de Iacob Negruzzi în amintirile sale din copilărie. Când vezi casa bătrânească simplă și modestă, înconjurată acum de o mare livadă de cireși, nu poți să nu fii uimit aflând că, de Paști, era iluminată de artificii, grație priceperii de artificier a perceptorului neamț al copiilor, care organiza de asemenea maialuri-surpriză în lunca Prutului: „Pe masa și băncile căptușite de noi cu brazde se așternură lăicere și covoare; ceva mai la o parte printre copaci se improviza o bucătărie, unde coceau ouă în cenușă, se frigeau pui și se găteau plăcinte, în timpul mesei se destupau sticle de vin și de pelin de care, în mod excepțional, am avut voie să gustăm și noi, copiii. […] Ajunși acasă, petrecerea se sfârși cu o horă mare ce se încinsese în curte și la care nu știu dacă sătenii au petrecut mai vesel decât boierii.” Exista la conac o bogată bibliotecă și aveau loc și reprezentații teatrale. Desigur, atunci când boierul nu pleca la vânătoare împreună cu amicii săi, o duios-amuzantă scrisoare a lui Alecsandri amintind cum acesta împușcase în 1840, la Hermeziu, „pe jumătate un iepure șchiop”; iar Iacob Negruzzi nu avea să uite puiul de lup primit în dar de Crăciun, sau plimbările cu sania.
Nonagenarul Iacob Negruzzi își amintea în 1931, în timpul ultimei sale șederi la Hermeziu: „În grădina plină de dalii colorate viu, de garoafe, de micșunele și tamarini, se afla un plop bătrân și sub el masa la care lucra tata. Scria sau trăgea ciubuc și stătea la taifas cu vecinul său de moșie, bătrânul Bogonos de la Vladomira. Când închid ochii nu îl văd decât în grădină sau în camera lui cu pereții căptușiți de cărți, pierdut în fumul ciubucului pe care feciorul mereu i-l alimenta.” Atmosferă evocată de Costache Negruzzi și în Pentru ce țiganii nu sunt români, unde devine personaj și vecinul Bogonos: „După prânz, ne-am dus în grădină, și ne-am tologit sub un bătrân plop ce ne umbrea cu tufoasele lui ramuri. Daliile îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate și gingașii tamarini se legănau la adierea vântului, în vreme ce garoafele, rozetele și micșunelele ne îmbălsămau cu dulcele lor parfum. Fumând din lungi ciubuce și sorbând delicioasa moca, eu mă lăsasem la o lină reverie, recitând încet niște stanțe d-ale lui Anacreon…” Mergeți la Hermeziu (se poate ajunge de la Iași și cu microbuzul, nu doar cu mașina personală) sau, dacă sunteți departe, recitiți Scrisoarea VIII: Pentru ce țiganii nu sunt români, unul din cele mai de actualitate texte ale epocii, în care veți vedea cum funcționează prejudecățile și mitologiile populare până în ziua de azi, și unde ironia și iluminismul marelui scriitor scapără din plin.