Un spirit senin

Poezia lui Mihai Firică are înfățișarea unui joc între real și ireal. Nu ceea ce am putea numi o postură narativă, ci un raport aparent primar, spontan în inocența sa, un așa-zicând conflict între cei doi factori, drapat în benevolență joculară. Realul ține a-și afirma prestanța prin chiar solicitările multiple de care are parte, irealul îl înfruntă cu o abilitate umorescă, cu o dispoziție acaparantă ce pare a avea ultimul cuvânt. Avem a face cu un neostenit spectacol al vieții care își asigură rolul unui alibi. Versurile posedă o natură organică ce se impune prin insubstituibilul existențial. Astfel cum nu ezită a admite poetul însuși: „Împlinirea?/ Să fii loc de odihnă pentru altă respirație./ Să fii drum care ține,/ fără promisiuni stridente./ Să fii un «iată-mă» care nu pâlpâie/ când trece vântul peste el./ Să spui, cu un fel de bucurie gravă:/ «M-am întors la mine. Eu, lucrarea Ta dintâi, semn al/ harului Tău»”. (Rugă). La fel iubirea are parte de-o figurație voit modestă până la dispariția sa: „Dragostea ta s-a furișat pe ușa din spate,/ fără să-și ia paltonul./ Nici măcar nu ai trântit-o;/ a lăsat-o să plece singură,/ ca un fugar care știe deja drumul spre altă gară.” (De mâine voi merge drept). Până la epilogul domestic familiar: „Voi lăsa ușa deschisă să iasă fumul./ Și, dacă dragostea va mai trece pe stradă,/ o voi recunoaște după mersul grăbit.” (ibidem). În alt episod avem a face cu același eros contrariat, de astă dată într-un cadru public prin intermediul unei gesticulații ostentativ curente (jocul își menține prezența): „Am știut dinainte, doar că mi-a plăcut să mă prefac,/ așa cum te prefaci că nu te doare când te lovești în același colț,/ iar minciuna ta a avut acea politețe rece/ a unei note de plată pe care o pui sub șervețel.” (Stau în ploaie, cu telefonul în mână). E limpede că poetul nu-și poate abandona concretul ambiental, posibil antidot împotriva decepțiilor: „Și dacă voi pleca înaintea ta,/ nu plânge –/ voi lăsa pe masă un semn,/ un fir de iarbă, o bucată de cer și un caiet,/ ca să știi că acolo unde ajung/ nu este noapte sau zi,/ ci doar începutul unei iubiri/ care nu se mai poate rupe.” (Scrisoare pentru cei rămași). O atare sarabandă a lucrurilor obișnuite, a trăirilor cotidiene nu reprezintă oare un mod de defensivă împotriva unui real major care în felul acesta e ocolit? „Am văzut cum dragostea crește/ în jurul patului unui muribund,/ cu mâinile care tremură/ pot ține loc de aripi pentru ultimul zbor spre căință.// Am învățat că solidaritatea nu are formă,/ este doar o pulsație de lumină/ care trece dintr-un piept în altul,/ săgeata care se frânge de zidul de carne.// Într-o zi, poate, vom aduna toate inimile sparte/ și le vom lipi cu rugăciuni,/ ca pe vitraliile unei biserici/ în care intră zorii.” (ibidem). E drept, concursul dintre irealul imaginativ și real înregistrează atari secvențe dramatice, dar ele nu dau tonul. Inocența joculară își spune cuvântul și e suficient. Identificarea infantilă a ființei auctoriale nu e întâmplătoare: „Sub un măr înflorit s-a trezit un copil/ cu o pană din aripa unui înger în mână/ și scrie fără oprire un poem din ce în ce mai lung,/ mâna sa povestește despre popoare rătăcite,/ despre femei pierdute care alăptează în deșert,/ despre oameni dispăruți pe care nimeni nu-i caută./ Vine tatăl său și cioplește cu dalta/ litere în scoarța pomului,/ se înalță pe vârfuri ca să scrie,/ se cațără și folosește o daltă până ce notează pe fiecare ramură,/ până ce literele acoperă toată scoarța.” (Scriu și rescriu poemul despre tine). După cum, spre a-și amplifica beatitudinea primordialității, aceasta își introduce și o identitate imaginativă în cuprinsul jocului fără capăt pe care îl practică: „Sunt un lup singuratic și flămând care caută prada,/ un corp pe care să-l golească de sânge și carne,/ care aleargă pe sub pomii din care se scutură litere./ Mâna scrie fără încetare,/ este un joc pe care îl știu încă din copilărie,/ totul este așezat cu grijă pe o tipsie de cupru,/ iar mâna alege instinctiv ce va face în viață –/ eu am ales să scriu,/ chiar și fără pană sau daltă.” (ibidem). Caracteristică e împrejurarea că, reflex, nu e acceptată nicio limită. Dinamica adecvată unei atari dispoziții e cea salvator minoră: „Abia în vârful muntelui am înțeles că urcușul nu duce nicăieri,/ că de sus nu se vede cerul,/ ci doar chipurile celor care au rămas jos.// Am intrat într-o biserică fără pereți,/ unde fiecare icoană vorbea despre cineva uitat./ Din când în când se ridica un abur,/ în el se zărea un chip care spunea:/ «Nu e nimic de văzut, mergi mai departe.»” (Adevărul e ca un șarpe).Când înclină spre o variantă mai gravă a imagisticii, poetul recurge la aceleași asemuiri cu simplitatea inițială, cu peisajul sempitern și viețuitoarele acestuia: „Am ieșit din vis și am văzut că norii rătăceau/ ca niște oi fără stăpân,/ iar pământul părea să se fi n-ntors pe partea cealaltă/ ca un bolnav care nu mai vrea să audă doctorul.// Atunci am știut că nu mai e nimic de scris./ Că toate cuvintele au fost deja folosite/ pentru a înveli morții și viii./ Și eu, care visam să fiu printre vii,/ am rămas doar o cutie de rezonanță/ pentru vocile celor care nu mai au trup./ Am încercat să spun ceva, dar mi-a ieșit doar aer,/ așa cum iese aburul dintr-un cal obosit./ Și aerul s-a făcut formă,/ și forma s-a făcut om.” (Nici apă, nici glas, nici înger). De unde aspirația unei delicate dematerializări, a unei despovărări de materie până la (totuși) renunțarea francă la imortalitate: „Chipul meu se destrăma în cercuri tot mai largi,/ până când n-a mai rămas decât o respirație/ care semăna cu începutul lumii./ Și am înțeles că a crea înseamnă să dispari frumos,/ că nu există nemurire,/ ci doar clipa în care te recunoști/ în tot ce ai pierdut.” (Destrămare). Contactând episodic o atmosferă aparent primejdioasă, confesiunea sfârșește într-o salutară regăsire în imunitate. Apare râsul, simptom al jocului decisiv: „aerul este alb, mă înnăbuș și cad,/ îmi zdrobesc capul de ramuri/ care se rup și cad odată cu mine,/ îmi simt oasele sfărâmate/ dar nu simt nicio durere/ când cad într-un râu albit cu petale de flori;/ dintr-odată încep să râd de peștii multicolori/ care mi se așază în palme.” (După ziua a șaptea). O irepresibilă tentație a copilăriei se conservă firește în pofida obstacolelor. Evocându-și părintele, autorul o confirmă concluziv: „Anii stau agățați de cer/ acolo unde ești tu de prea mult timp,/ călătorind în locul în care am înălțat zmeiele copilăriei./ Poate că bastonul meu va înmuguri/ când marea îmi va aduce la țărm numele/ și un copil se va juca în nisip/ sub privirea tatălui său.” (Dincolo de țărm). Mihai Firică e un cu totul remarcabil poet al spiritului senin, caz deloc frecvent în vremurile de restriște în care ne aflăm.