Poeme de Angela Furtună

cifrul melancoliei

ce creatură neînțeleasă e omul!

ziua se luptă cu ceea ce este

noaptea se luptă cu ceea ce nu este

mereu se golește de sine

pentru a rămâne mai bun

multă vreme, el nici nu respiră –

își ascunde goliciunea sub mască

când doar privește întinderea argintie

a ecranului fără să vadă ceva –

apoi dintr-odată atent la detalii

se năpustește asupra gnozei din vechime

eviscerând camarila Olimpului:

am fost aici rege, cândva

ai fost regină

dar mai înainte fost-ai prințesă

cenușăreasă

roabă

semn al morții când vântul șuieră

prin carnea tânără

de zeitate

între atâtea neamuri ce vor o pace durabilă,

fiecare om își duce războiul lui mărunt

în temniță și pe scenă – cu președinții, gardienii,

cu amantele și cu caprele vecinilor, cu poeții,

cu poștașul, propagandistul, acoperiții, bancherii,

cu moaștele de sfinți, cu băieții de mingi de la

partidul mafiilor, cu turnătorii, cu judecătorii orbi

de la tribunalele internaționale, cu zânele

oligarhului,

cu zidarul, actorul, preotul, drumarul, văduva și

nebunul

actorul cu marsupiul plin de bastarzi și de prieteni –

omul acesta risipit pe pământ ca un soldat

sfârtecat

totuna cu drumeagul lui dintre casele vechi

și plugul ruginit,

om din țăndări de om, om din hârburi și rămășițe,

morman de resturi ce levitează și sporovăiesc

doar cioburi de om pe care să pășești

printre ierburi și tufe de fragi

în timp ce el apăsând pe trăgaci visător

obsedat de plata datoriei

până la ultimul ban

către cel ce va ridica o catedrală

din cenușa și neputințele lui glorioase

vegheat să nu te pierzi de turmă

omul diluat în șovăieli contorsioniste

dansuri pe viață și pe moarte

seducție, despuiere și împerechere

un fel de sindrom post-traumatic, ar spune

groparul

la căpătâiul nou-născutului,

dorul de a evada din viitor

sau de a te naște într-un muzeu,

în timp ce moașele te țin în viață

cu formol și agheazmă

în urma ta tinerețea

despletită se balansează

ca umbra unei bărci pe ocean

de fapt, el nu știe să apere nimic

doar să aștepte norocul

ca pe o supradoză

în timp ce sângele se răcește –

pustiu e omul și nu este singur: printre ruine

păsări destrămate

felinarele i se aprind în ochi

dar revendică dreptul de a se simți acasă

în luminișul unde roua se așterne pe iarbă

precum lacrimile pe obraz

la urmă, amprenta lui când se descompune

în moartea logică și în respirația ca răspântie

cât să mai predice și să mai vestească apocalipse –

dar iată lunetiștii și tancurile cum scurmă prin oraș

căutând poeții protestatari.

câteodată, în craterele păcii se adună cărți,

răpăit de mitraliere, idoli cu grenade,

emisferele cerebrale topite în acuarela

din adăpostul antiatomic –

blândețea sângelui ce se poticnește –

asta îl face pe el să creadă că este viu.

și totuși omul de rezervă

încremenit în semnele critice

rămase pe crucea de lemn

 

ghețarul când se topește

mintea unui poet

ghețarul când se topește

eliberând arhetipuri în amnios

bacterii purtătoare

de blândețea violenței primordiale.

deschide la întâmplare orice carte vrei:

poetul care te privește este îngerul tău,

călăul tău păzitor

scriu cu mâna nesigură a oratorilor,

scriu pentru a nu pierde nimic din ceea ce

îndeobște

dimineaţa

îi hipnotizează pe cei ce vor lupta

în fiecare clipă a zilei

pentru patria lor

scriu ca să pot trece Rubiconul meu

prin oglinda ce mă conduce

de la erudiție la idee

și dincolo de toate astea

parfum de caprifoi la țărm

chiar în ziua când mă voi naște

deschid ochii și scriu

cu cerneala tăcută a firului de iarbă

când străpunge piatra

lângă o troiță

deschid ochii și mă târăsc afară din adăpost

cu simțul de pândă al ostaticului

ce iese din groapa comună a exilaților

bătând la ușa mereu închisă pentru adevăr

scriu cu mâna nesigură a celor orbi

când nu-și mai simt greutatea

doar lumina străbătând frunzișul unei copilării

petrecute în podurile pline cu cărţi și poame

ce cresc direct pe icoane

din copaci cu rădăcinile în cer,

ei nu mai au decât transcendența

lanțul din rază minusculă

vis ce se îndepărtează

atotvăzător

cum sângele tânăr

scurs din trupul-soldat spre trupul-cuvânt,

când se răsucește cu miezul înafară

celălalt scut –

și își retează singur corola

mă pregătesc de plecare și scriu

povestea nemuritoare a aștrilor ce se sting

pentru că totul a rămas înăuntru

pentru totdeauna,

iluminând