În câteva dintre scrisorile pe care mi le trimisese în 1982 (care vor fi tipărite de revista „Viața Românească“), Dorin Tudoran îmi (ne) amintește, tranșant, obligația etică pe care un scriitor o are în fața celorlalți, cei prezenți, dar și cei care vin, pentru a fi considerat un autor autentic. Fără a nega esteticul, Dorin Tudoran îl vrea însoțit de norma morală, pentru ca un text literar să reziste în timp. Volumul, proaspăt apărut la Editura Trei, Numai copilăria e glorioasă, postfața de Cornel Ungureanu, atrăgătoarele și binevenitele convorbiri cu poetul timișorean Robert Șerban, rememorează fapte și situații care probează consecvența și demnitatea poetului și publicistului plecat din România în 1985… Avem recapitularea unor momente esențiale din biografia lui Dorin Tudoran, grație intervievatorului, unele puțin cunoscute, cum este, de pildă, șocul produs la o vârstă fragedă la descoperirea versului emblematic blagian „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“, sau faptul că tatăl poetului, George Todoran, a semnat un volum de versuri, ori că un strămoș năsăudean al lor este tras pe roată și declarat martir.
Pagini numeroase reamintesc relația strânsă cu Adrian Păunescu, coleg de facultate, prieten apropiat, apoi șeful său la revista „Flacăra“. Legat afectiv de autorul Ultrasentimentelor, Dorin Tudoran nu-i iartă derapajele politice, mai mult se va despărți treptat de cel devenit patriotul de serviciu. Totuși câtă nuanțată afecțiune și rezervă principială în trasarea portretului păunescian, pus într-o reușită paralelă cu cel al lui Evtușenko, ambii acuzați de duplicitate. Episodul conflictului avut cu Nicu Ceaușescu pe terenul de fotbal iar este un fapt neștiut. Considerațiile generale despre artă, etică, demnitate au acoperirea lor în fapte. Focalizate pe teme de interes, părerile lui Dorin Tudoran sunt deseori surprinzătoare, colorate afectiv, idei trăite, cu o sintagmă cunoscută. Bunăoară, autorul crede despre avangardă „Cine a avut har a reușit, fie că a fost avangardist, fie că nu. Experimentul este o sabie cu două tăișuri“. Iată și judecăți globale, de exemplu „un posibil numitor comun pentru poeții americani este incertitudinea, pentru unii chiar după ce sunt declarați valori certe“.
Dorin Tudoran observă „societatea [americană de azi] scăldându-se în ipocrizie“, pe cei care, conformându-se unei agende ideologice curente, elogiază excesiv un discurs militant în versuri, cel al Amandei Gorman, la investirea actualului președinte american. Versurile destul de modeste aparțin nu marii literaturi, cum se pronunță unele personalități literare, ci „subcategoriei de poezie slam“ (după Jay Sizemore, citat), o specie pe care Dorin Tudoran o apropie de happeningurile Cenaclului Flacăra. Clare delimitări de ideologiile stângiste la modă, de falsul, unilateralul rasism, de ideile corectitudinii politice, dar și subtile, confesive idei despre poezie se află în răspunsurile la întrebările bine țintite ale lui Robert Șerban. Dorin Tudoran poate spune cu îndreptățire: „Îmi asum integral conturul literar, civic și moral, pe care-l am.“ Pentru că a fost mereu demn, lumea l-a tratat la fel, cu demnitate, chiar dacă oficial a fost considerat dușman (al sistemului comunist).
L-am admirat de la început, anii ’70-’80, ca pe o voce a poeziei tinere necontrafăcute, dar și ca pe autorul unor interviuri valoroase, Biografia debuturilor, 1978, Nostalgii intacte, 1982, luate mai ales vechii intelectualități românești, cea care supraviețuise în „noua lume“ care construia, vrând-nevrând, socialismul. Intenția lui Dorin Tudoran era clară pentru un ochi atent, de fapt erau elogiate discret, dar persuasiv, adevăratele valori intelectuale și morale din trecut Ion Biberi, Romulus Dianu, Ștefan Aug. Doinaș, Tașcu Gheorghiu, Sașa Pană. Este drept, apar și nume de critici literari contemporani influenți, ca Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Zaciu, Ion Vlad. Reeditarea volumului sub titlul Onoarea de a înțelege, 1992, le dă tinerilor prilejul de a descoperi calitatea acestor interviuri profesioniste.
După ce a început, în 1984, greva foamei, la locuința sa din cartierul Militari, unde locuia cu soția, Cora, și fetița lor, Alexandra, l-am vizitat încurajat și ghidat de Nicolae Prelipceanu. Am discutat în balcon cu Dorin, pentru a fi siguri că nu suntem înregistrați. Poetul revoltat ne-a pus muzică simfonică, o barieră în calea urîtului agresiv. În ciuda vârstei mele, retrăiesc orele de demult când Dorin Tudoran a luat cuvântul în Consiliul Uniunii Scriitorilor, vorbind la analiza revistei „Steaua“, despre faptul că el oricând ar fi bucuros să ne fie coleg de redacție. Vocea sa era clară, netă, fără ezitări sau ambiguități. Așa vorbea mereu, demn, la ședințele Consiliului. Când a mers să-și ia laurii Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“ de la Botoșani, în iarna lui 2009, întâmplarea a făcut să ne întâlnim pe peronul Gării de Nord, pentru a pleca împreună spre locurile legendare. Cele câteva ore abia ne-au ajuns pentru a-i reaminti pe cei care sunt și pe cei care nu mai sunt. Dar și de a mă familiariza oarecum cu viitoarea, ampla lui carte-document Eu, fiul lor. Dosar de securitate. Atunci am aflat despre locul unde e născut tatăl lui, Bichigiu, și am făcut legătura cu strămoșul lui răzvrătit, Atanasie Todoran, executat alături de alți doi camarazi, care au refuzat să depună jurământul ca „grăniceri“ai armatei împărătesei Maria Tereza. Directorul Bibliotecii județene „George Coșbuc“, din Bistrița, poetul Ioan Pintea, l-a invitat pe Dorin la Bichigiu, unde a fost însoțit de Pop Flore. Ioan Pintea cu Ștefan Iloaie au scris apoi imnografia martirilor năsăudeni. Instituției amintite, Dorin Tudoran i-a dăruit biblioteca lui din România. Când se întâlnesc doi poeți autentici se naște mereu ceva surprinzător.