Personalitatea literară a Luciei Verona, în proză și în teatru, este binecunoscută. Dar trebuie amintite și traducerile sale, în frunte cu cele din dramaturgia și poezia lui William Shakespeare. Nu e nimeni, dintre cei care frecventează teatrele și literatura contemporană, care să nu cunoască bio-bibliografia Luciei Verona. Lor li se adaugă numeroșii bloggeri dintre care Lucia Verona a făcut parte cu excelență, cît timp blogul nu a fost biruit de rețelele de socializare.
Autoarea are o carieră literară și o operă consolidate prin numeroase volume, premii și premiere, printr-o activitate care a dus la fondarea unui nou teatru: Teatrul Dramaturgilor Români, pe care Lucia Verona l-a întemeiat și condus la începuturile sale aventuroase și depășite cu succes.
Dramaturgia scriitoarei se află într-un moment special, de bilanț: publicarea unui impunător volum, intitulat lapidar, Teatru. Prin opera Luciei Verona comedia ajunge la putere. Este un fapt care pe mine, comediograf declarat, mă bucură. Cele zece piese din volum, nouă cunoscute anterior, plus una recentă, multe dintre ele jucate cu succes, reprezintă un triumf al comediei, dar al unui tip special de comedie, adresat unui public rafinat, elevat, cultivat. O fi „rîsul sănătos“ o terapie utilă, dar nici surîsul intelectual nu a omorît pe nimeni. Lucia Verona nu face concesii intelectuale și nu ocolește nici cîte o vorbă mai buruienoasă, dar aceasta se află la locul ei, de regulă parodiind comicul vulgar pe care unii autori de teatru îl consideră cheia accesului la public.
Din experiența ei de autoare de romane policier, autoarea duce în piese ingeniozitatea intrigii, tipologia marcată a personajelor și detașarea ironică prin care s-au impus publicului G. K. Chesterton, Graham Greene și chiar Agatha Christie. Dacă și în prezent se mai joacă, seară de seară, Cursa de șoareci, a celebrei autoare britanice, îndrăznesc să afirm că, într-un climat teatral normal, Moștenirea Luciei Verona ar merita același destin.
Comediografa practică un gen rar la noi: piesa polițistă sau mai exact piesa mistery. Ea a afirmat și a demonstrat într-un eseu foarte serios, că în opera lui Shakespeare există elemente de mistery și acțiuni detectivistice. Hamlet este povestea investigării unei crime. Detectivul, întîmplător și prinț, îl face pe ucigaș – prin jucarea piesei al cărei titlu l-a împrumutat și doamna Christie – să se dea în vileag. Și Lavinia, fiica lui Titus Andronicus, recurge la un mod inventiv de a comunica cine sînt cei care au mutilat-o.
Lucia Verona a învățat foarte bine lecția suspansului și a dezvăluirii treptate și logice a adevărului ascuns. Ea o face în chip marcat postmodernist, subliniind cu ironie, „citatele“ din clasicii pe care prezumă că spectatorii ei, mai inteligenți decît ai altora, le recunosc. Aluzia și parodia se îmbină inspirat în piesele Luciei Verona și o conduc la reușită. În comediile ei, chiar și crimele sînt un joc al inteligenței. După primele mutări, un șahist observă că s-a declanșat o Partidă Spaniolă sau Apărarea Alehin. La Lucia Verona ne dăm seama imediat dacă ne aflăm în Shakespeare, cu care o călătoare se întîlnește, firesc, într-un teatru, în Cehov sau în Marlowe (Don Juan fiind un erou preferat al autoarei). Ea răsucește acțiunea, îi potențează zonele de comedie, cochetează cu mai multe piste livrești. Ironiile sînt subtile și continue. În Secretul Atomic, un președinte transmite succesorului său prerogativele din care nu lipsește o listă de cocktailuri, mai importantă decît butonul ce ar declanșa Apocalipsa. Totul e realizat printr-un soft evoluat. Vedem în partea dreaptă un ecran pe care defilează o listă: Lista este alfabetică, de la „Adio mamă“ la zaibăr.
Prima condiție pentru o piesă de teatru este să nu-l plictisească pe însuși autorul ei. În calitate de cititor a sute de piese, m-am mirat deseori că unii autori au avut răbdarea să scrie atîtea replici terne și acțiuni profund ambetante. La Lucia Verona, am avut mereu impresia că se distrează extraordinar în compania propriilor sale personaje. Dacă autoarea lor ar putea să le scoată din carte și să le invite la una dintre fabuloasele sale serate de 4 martie sau 2 ianuarie, ne-am amuza cu toții grozav. Harul de a glumi inteligent și cel de a spune lucruri serioase în modul cel mai agreabil o caracterizează.
În plină discuție despre texte spumoase, ingenioase, destinse, palpitante nu pot să intru în zona gri a redundanței. Vreau să mai spun doar că Lucia Verona merită această carte, iar cititorii săi cultivați merită și ei plă-cerea lecturii. Personajele să fie mîndre de creatoarea lor și să se bucure că, o dată, și comedia a ajuns la putere.