Când apărea, în 1940, antologia Balcic a poe tului Ion Pillat, Cadrilaterul mai avea numai puține zile de trăit în componența Regatului României. Astfel încât cartea, alcătuită din poezii selectate din mai multe volume anterioare, a fost văzută mai mult ca un manifest politic – „negocierile“ de la Craiova, vizând cedarea teritoriului, se desfășurau deja, sub dubla presiune germano-sovietică – decât ca unul spiritual, și cu atât mai puțin ca o capodoperă de stil poetic, pictural și editorial. Nimeni n-a mai avut timp să comenteze cum se cuvine splendidul dialog dintre text și imagine (reprezentată de ilustrațiile Mariei Pillat-Brateș) și cu atât mai puțin conceptul sincretic al cărții.
Din fericire, această raritate bibliofilă a fost reeditată recent, sub purtarea de grijă a poetei Monica Pillat, într-o versiune la fel de reușită, sub toate aspectele, ca originalul. Ceea ce îmi permite să formulez, cu o întârziere de câteva decenii, unele observații pe marginea poeziei lui Ion Pillat, rămase actuale din cauza ocultării la care au fost supuse personalitatea și opera sa, în perioada comunistă.
Mai întâi, o observație generală privind poetica pillatiană.
Atât de mare a fost șocul schimbării de formulă din volumul Pe Argeș în sus (1922), dinspre simbolismul radical practicat de Pillat înainte de 1918 înspre tradiționalism, încât natura exactă a acestui tradiționalism n-a fost bine înțeleasă. Poetul a fost, de aceea, asociat în istoria literară cu Nichifor Crainic și cu Vasile Voiculescu, când, în realitate, în cazul său, este vorba de un tradiționalism spiritual, rafinat de spiritul clasic și de expresia poetică modernă, nu de unul ideologic. O confirmă nu doar stilul, ci și prezența aceluiași raport de corespondență între aproape și departe, ca în poezia de factură simbolistă, deci modernă. Ion Pillat nu este un paseist neoromantic, care exaltă trecutul deoarece nu se simte bine în prezent, cât un spirit înzestrat cu capacitatea de a vedea în prezent straturile de trecut care, așezate unul peste altul, alcătuiesc o istorie care e cultură, nu politică.
Ciclul Balcic are, spre deosebire de Pe Argeș în sus, o dublă componentă tradițională, pe care dialogul versului cu ilustrațiile semnate de soția poetului, pictorița Maria Pillat-Brateș, o scot în evidență. Spațiul Balcicului este încărcat atât de semnificații culturale – legate de prezența regalității române, care a polarizat acolo o întreagă lume artistică și literară –, cât și istorice – acestea din urmă, consecință a nenumăratelor transformări prin care a trecut regiunea, din Antichitate și până înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. La fel cum, în sincronie, artiști moderniști, tradiționaliști și chiar avangardiști au populat lumea estivală a Balcicului, fiecare văzând altceva în locul care răpise inima Reginei Maria, tot așa și în istorie, traci, greci, romani, turci, tătari și alte neamuri dăduseră Cadrilaterului o înfățișare umană unică. Poezia pillatiană se construiește pe acest raport între prezentul artistic al locului și trecutul său misterios, care sub privirea artistului se transformă într-o simbioză: „Pe drumul de la vii, de unde marea/ Se vede ca un lan de stânjenei/ Purtând lumina serii peste ei,/ Răsare sarcofagul sur cu zarea.// Doar greerii vrăjesc tăcerea vie –/ Păgâne mâni, cu trudă, l-au purces,/ Cu vremea ei ce’n pulbere s’a șters,/ O barcă grea de veșnicii să’nvie.// Dar un măceș în piatra despicată/ Cu rădăcina’n moarte a’nflorit/ Și crește floarea primăverii, toată/ Împărăția morții biruind.“
De asemenea, ceea ce contează nu este o tradiție moartă, pe care eventual poezia să o exalte. În cauză este un anume sens spiritual al tradiției, care rămâne viu în poezie (dacă nu cumva tocmai aceasta îi dă chip): „În cinstea zeului de altă dată,/ A săditorului de viță pe-aste locuri,/ Strivesc pios ciorchini cu viță’nvoaltă,/ Privind în larg delfinii prinși de jocuri,/ Visând la zeii ce-au trăit odată.//[…]// Și sub smochinul ce aruncă umbră/ Fugară pe vecia unui val,/ Las ceasul cel mai sfânt să mă pătrundă,/ Înalț, zâmbind uitării, un pocal –/ Pe când Dionysos mă pândește’n umbră.“
Rafinamentul stilistic, aflat la zenit în volumul Balcic, nu este decât – împrumut aici o formulă din enologie – o „a doua fermentație“ a poemului: aceea care conferă, de fapt, o pecete indelebilă spiritului pillatian. Un spirit de adâncime, de corespondențe care trimit platonician înspre un dincoace-de-lume. Acolo, în metafizic, e de aflat adevărata tradiție, a Balcicului, ca și a Argeșului, spații pe care poetul le unește în chiar invocația ce deschide acest splendid volum.
Continui să mă mir, în paranteză, cum, în afara lui Nicolae Manolescu, istoricii noștri literari încă nu văd în Ion Pillat pe unul dintre cei mai mari poeți ai secolului trecut.
*
Fiică a lui Dinu Pillat și, implicit, nepoată a lui Ion Pillat și a Mariei Pillat-Brateș, Monica Pillat a avut, din cauza dosarului politic al familiei, o existență literară deloc de invidiat, în perioada comunistă. A debutat, ca poetă, în 1970, cu volumul Corăbii, după un debut precoce cu un roman „de mistere“, și a continuat până în 1989 să publice discret culegeri de poezii și studii de anglistică, întâmpinate favorabil de critici ca Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Ov. S. Crohmălniceanu sau Barbu Cioculescu și de poeți ca Ștefan Aug. Doinaș, Ilie Constantin sau Veronica Porumbacu. Însă adevărata consacrare avea să se producă abia în libertate, când personalitatea ei complexă s-a putut dedica atât cultivării operei proprii (de poetă, prozatoare, comparatistă, eseistă și traducătoare), cât și recuperării și punerii în valoare a tezaurului literar-artistic pillatian. În deceniile din urmă, a devenit evident ceea ce criticii, mai înainte, doar sugeraseră: și anume, că sunt nu doi, ci trei Pillat în literatura română.
Volumul recent apărut, Aproape în departe. Poeme, 2019-2022, strânge laolaltă creațiile anilor din urmă, între care ultimii doi sunt marcați (și) de pandemia care ne-a dat viețile peste cap. Nu sunt poezii ocazionale, dimpotrivă: precizarea cronologică din subtitlu are altă semnificație, cunoscută celor apropiați. Confruntată cu o cumpănă existențială, poeta – păstrându-și discreția și amprenta stilistică bine cunoscute – a făcut cale unui discurs tulburător prin directețe și simplitate. Simplitate a formei, ca și a emoției, dar (de prisos să precizez) nu simplism. Și cu atât mai puțin… minimalism.
Poezia din Aproape în departe este, în esența ei, una religioasă, însă nu în înțelesul catehetic, ci în cel etimologic al termenului. Adică o poezie a emoției fundamentale, care ne leagă imperceptibil, prin cuvânt, de Absolut: „Când îngerul deschide ochii/ Și mă ridică-ncet în aer,/ Îmi pare că devin lumina/ În care el se-n depărtează.“ De aceea, discursul nu este conceptual, nici parohial, starea lirică fiind sublimată în vers, nu în verset, în aluzie și conotație, nu în psalmodiere: „Când se deschide cerul minții,/ Ce mi se-arată nu încape/ În nici un grai de pe pământ.// Mă locuiește o iubire/ Ce mă face să-i fiu templu,/ Coș cu merinde și potir.// E ca și cum singurătate/ Ar deveni îmbrățișarea de dinainte de Cuvânt.“
Desigur, marea întâlnire – nedorită, dar asumată cu aceeași seninătate cu care, în trecut, poeta și-a asumat și condiția de paria – este cea cu moartea. Nu cu moartea-concept, ci cu moartea cea omenească, de zi cu zi, care dă peste cap ritmurile ființei și, chiar înțeleasă fiind la modul rațional, nu poate fi acceptată: „Voi mai avea răgazul, iată,/ La bun sfârșit să mă aduc?/ Vezi, rândunelele se duc,/ Eu n-aș fi gata niciodată…“. Avem aici, cred, în aceste versuri aluzive și ușor livrești despre marea trecere, unul dintre cele mai simple și, în același timp, mai frumoase imne ale vieții.
Nu putea lipsi, în această adevărată kenoză poetică din Aproape în departe, dialogul cu creația înaintașilor, căci spiritul pillatian străbate vizibil și creația Monicăi Pillat. Într-o delicată elegie, poeta se pune pe sine față în față, sub semnul literaturii înțelese deopotrivă ca bucurie și datorie, cu Ion și cu Dinu Pillat: „Bunicul meu, în înserare,/ Se contempla-n copilul palid/ Care, citind, pleca de-acasă,/ Sub raza lămpii-o aventură.// […] Deși s-au dus de-atâta vreme,/ Ei se întorc întotdeauna/ Când sunt în fața filei albe,/ Căci, când compun, devin odaia/ De unde tatăl și băiatul/ Porneau pe mări imaginare.“ Despre spirit și despre poezie este vorba și aici, ca și despre o profundă încredere în permanența vieții, care învinge moartea prin creație: „Aici, în vis, eu pot ajunge/ Oriunde-aș vrea, pentru că timpul/ Nu mai separă, ci adună/ Și cel plecat stă să învie.// Risipitorul s-ar întoarce/ La tatăl lui și, iată, drumul/ A devenit îmbrățișare.“ Monica Pillat se vădește, în multe din poeziile din acest volum, un spirit vitalist, care, în pofida evidentei ușurințe cu care versifică, refuză reflecția în gol și refugiul comod în „înțelepciuni“ plate. Suferința, moartea, sfârșitul etc. sunt simple vocabule, cărora poeta le conferă, pe rând, alte și alte înțelesuri decât cele obișnuite, căci numai trupul se părăginește, nu și sufletul, nu și textul. Poemele din volumul de față sunt doar îngândurate, nu tragice. Ceva din lumina mediteraneeană a poeziei bunicului Ion Pillat strălucește și în spatele acestor versuri grave, pline de o bucurie lăuntrică.
Îmi place mult demnitatea artistică și curajul estetic cu care Monica Pillat și-a asumat această provocare thanatică, pe care poezia sa de până la Aproape în departe doar o sugerase ici-colo.