Frotiurile realității
„Panourile“ din volumul de debut al Ioanei Ieronim (Vară timpurie, 1979) devin, în volumul Zoom, recent apărut, niște adevărate frotiuri de realitate. Pe care poeta le așază, în vers, sub lentila microscopului, examinând metodic și cu o anumită febrilitate diferitele mostre din care se compune țesătura complexă a lumii.
Este, desigur, un alt soi de descompunere a realului decât aceea pe care o întâlnim în volumele publicate în anii 1980, când poeta, chiar fără să adere explicit la poetica optzecistă, deconstruia grațios stazele lirice, transformându-le, cum spune undeva Nicolae Manolescu, în „tablouri“ de locuri și de oameni.
Textele de acum sunt încărcate nu atât de reflexivitate, de nevoia căutării (cvasi-blagiene) de noime, cât de o anumită voluptate plastică a cuprinderii și asimilării. De altfel, realul însuși este trecut prin filtrul amintirii, al răsfrângerii într-o a doua lentilă, care-l apropie și îl apropriază: „Ionatanii bunicii îmi înfloresc în gând/ chiar dacă nu i-am văzut niciodată în floare// Parfumul merelor ei ne-a umplut an de an casa/ «N-au înflorit parcă merii așa frumos niciodată/ ca în primăvara asta…» zicea ea cu ochii albaștri/ sclipind în petale miriade// Toamna târziu venea peste munte cu merele abia culese/ și rotea între palme fiecare măr, să ne arate/ luciul de purpură fără pereche// …lumina merelor din fructiera de cristal/ în penumbra adăpostită a copilăriei…// Cobor după ani în pivnița înstrăinată/ – pătule goale –// în penumbra umedă/ ca întotdeauna/ parfumul ionatanelor“.
Îmi place asprimea unor instantanee, în care versul îmbracă mai degrabă cadențele lungi ale prozei, iar „proba“ de pe „frotiu“ este mărită, prin lentila poetei, până când infinitezimalul capătă dimensiuni semnificative. Așa se întâmplă în poeme ca Biblioteca arsă, Ce gust are coaja de mesteacăn. Interviu sau Fântâni, și în general în textele din ciclul al treilea din volum, intitulat Vămi. În cuprinsul acestuia întâlnim și una dintre cele mai pregnante poezii din această culegere, intitulată Bătrâna din Botiza: „Ea, o bătrână din Botiza: Sora Soarelui/ coborâtă pe pământ, care din țărână s-a întrupat/ și a trudit și s-a bucurat și prunci a născut în durere/ amestecată cu bucurie// în bucurie amestecată cu durere/ i-a crescut până au fost la casa lor/ și a avut puterea să nu cârtească atunci când/ îi părea a ști mai bine ca ei – doar se ruga/ să le fie luminată calea// Dacă ramul ei a dat flori și roade până la trei neamuri/ și rugăciunile ei ca vinul vechi s-au limpezit/ iată acum, e ușoară ca fulgul, toată o privire/ liberă, iubitoare, spre lumea în care a trudit“. Are dreptate același Nicolae Manolescu: în felul ei, Ioana Ieronim dă uneori o replică ardelenească formulei lui Marin Sorescu din La Lilieci: „«Ce mai faci, maică?» o întreabă oarecine trecând/ pe lângă ușa meșterită de fiul ei, cu un geam mare/ pentru ca ea să stea la adăpost, dar să vadă ce se petrece./ Copilărește, femeia se bucură din întreaga făptură/ în lumina împărătească a amiezii de iarnă./ «Eu? Sunt mulțumită, maică:/ Mulțumesc lui Dumnezeu drăguțul de copiii buni/ Îi mulțumesc că m-a îngăduit/ să-mi fac rostul pe pământ»// Ridică mâinile în lături cu palmele spre cer/ topită în surâs, plutind/ «Acum, aștept… când vrea el să mă cheme»“.
Nu mai puțin frumoase sunt, însă, în volumul Zoom, poeziile de notație și disecție infinitezimală a unei stări, ascunse în detaliile pe care ochiul/ lentila poetei le aglutinează pe un alt soi de frotiu, mai subțire și opac: „scotch transparent pe locul unde/ bucuria calcinantă/ unde lacrima/ unde m-am îndoit și nu se vindecă/ unde mal de vivre/ unde căile s-au tăiat ca mătasea/ și am murit/ mai adăugând o viață// dar nici nu se cunoaște“. În special primul ciclu din volum, Selfies, conține asemenea incizii nete, fără anestezie, în textura fragilă a unor emoții și sentimente.
Avem în Zoom o interesantă evoluție a poeziei Ioanei Ieronim, care se vădește în continuare o poetă cerebrală, dar deloc lipsită de senzorialitate, cu o privire ascuțită, o dicțiune precisă și o mare capacitate de a cuprinde în vers fisurile și clivajele din spatele realității.
O ceață funambulescă
E greu de spus de ce poezia lui Ion Cocora nu se bucură de cota critică de care se bucură cronicile sale de teatru. Poate fi din cauza concurenței acestora, căci critica noastră, deși modernă la modul declarativ, încă nu a asimilat până la capăt evidența că autorii contemporani sunt capabili nu doar să se manifeste în mai multe genuri, ci să le și asimileze cum trebuie limbajele. Ceea ce face ca poeți importanți ca Ștefan Aug. Doinaș sau Ion Caraion, de pildă, să fie și excelenți traducători și eseiști. Sau poate că Ion Cocora nu e ușor de introdus în tabloul generațional cu care operăm: debutând editorial în 1969, cu volumul Palimpsest, poetul șaizecist – boem și ușor „suprarealist“, fără morgă culturală, însă – aderă, totuși, la o altă formulă decât cea a generației lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Ciocnirea dintre biologie și poetică nu a ușurat situarea autorului în peisajul liric contemporan.
Vizibilitate redusă, volumul său cel mai recent, confirmă o observație critică mai veche, ce-l plasa pe Cocora în paradigma scriitorilor care se „coc“ târziu. Ceea ce-l face, încă o dată, atipic în poezia română, în care reușitele se contabilizează mai degrabă la tinerețe, iar poeții de maturitate nu se bucură, din păcate, de larga receptare a celor juvenili.
În același timp, ca produs ce aparține lungii serii a volumelor provocate de „Turnirul de poezie“ al Uniunii Scriitorilor, Vizibilitate redusă readuce în atenție mai toate trăsăturile cunoscute ale poeziei lui Ion Cocora. Deoarece, într-o anumită măsură, e un volum „ocazional“ (sau care, cel puțin, pornește dintr-un impuls exterior). Această modalitate îi convine de minune poetului, care este, în esența sa, un bun improvizator, ca în această „marină“: „Apele mării nu-și ascund adorația/ pentru apele mării// umbrele ce se cațără în copaci/ devin ele însele copaci// înălțimile acvatice ale cerului/ adoptă pești zburători// ochii mei devorați de disperare/ atunci când nu te văd// zornăie ca niște monede într-un/ buzunar ajuns la faliment// dacă mai întârzii mult să te arăți/ mâine vor fi ai unui orb“. Abil și experimentat, Cocora e un ludic care se joacă nu cu capacitatea privirii de a limpezi o stare, un tablou (cum face, am văzut, Ioana Ieronim), ci de a le tulbura. „Vizibilitatea redusă“ este, astfel, un epitom al intervalului dintre realitate și suprarealitatea în care poetul se rătăcește ingenuu: „Atunci când sângele tău/ nu era o alinare virtuală/ sângele meu era un dezertor/ care pe spinarea lui a cunoscut/ lovituri de curea după lovituri/ că însăși cureaua nu mai suporta/ să-l vadă învinețind de durere/ voind să fie ea cea lovită/ sângele meu era o realitate crudă/ îi clănțăneau dinții de frig/ nu spera nici cât o sanie trasă de reni/ că la capăt de drum/ îl va aștepta o ceașcă de ceai aburind/ și o pereche de botine călduroase“.
Ion Cocora este, de asemenea, cunoscut pentru consecvența și relativa libertate formală cu care cultivă poezia erotică. Atunci când nu încearcă să încarce inutil discursul îndrăgostit de „sensuri“ abisale și de vocabule joase (ca-n poeziile proaste, cum ar fi Emanație a vidului locuit, ce n-ar fi stricat să lipsească din volum), autorul face loc unei lirici anacreontice întoarse pe dos. Una, adică, în care, simultan cu adorarea clamoroasă a femeii iubite, își fac loc – convingător din punct de vedere artistic – văităturile și plângerea de milă prefăcută a îndrăgostitului impenitent, dar… ajuns la senectute: „Nu voi dispera draga mea stai liniștită/ dacă în dimineața asta când mă trezesc/ găsesc între cearșafuri în locul căldurii/ trupului tău un bilețel înștiințându-mă/ că nu te-ai mai simțit în siguranță/ și ai plecat cu ursul acela înfometat/ care noapte de noapte se cățăra/ în balconul nostru de la etajul cinci/ să înfulece tot ceea ce e de înfulecat/ mie nu-mi este frică draga mea de dinții/ stafiilor singurătății sau de pariurile/ ce se pun pe un creier schizofrenic/ îmi voi scoate ochii și voi rămâne orb/ ca neghiobul acela de homer“ ș. a. m. d.
Senectutea nu este, însă, întâmpinată numai printr-o asemenea facondă ludic-erotică. Neputințele trupului și fantasma neagră a sfârșitului, chiar acoperite profilactic de ceața „vizibilității reduse“ sub semnul căreia poetul contemplă spectacolul lumii, îl tulbură și scot la iveală câteva dintre cele mai autentice poezii din volum (Balaurii, Bătrânul, Înainte ca lopețile, Adaos la un poem renga, Tac, Trec cu ochii închiși, Satul natal, Pseudo psalm, Vizibilitate redusă).
Fără îndoială, Ion Cocora atinge din când în când, în volumul de față, corzile grave ale poeziei, ceea ce face din Vizibilitate redusă una dintre cele mai reușite culegeri ale sale.