Constantin Abăluță a publicat cu sârguință câteva volume de poezie în trecutul apropiat, fiecare din ele, bine construite, fiecare din ele, cu propria personalitate. Este și cazul recentului volum, Lucrurile oamenilor. „În anul 1978, în volumul meu Obiecte de tăcere (Editura Albatros), prima parte a poemului tripartit Exerciții de copiat aerul debuta cu enunțul Vreau să scriu cu lucruri. Aveam pe atunci exact jumătatea vârstei pe care-o am astăzi când sunt octogenar. Un vers pe care la vremea aceea l-am socotit întâmplător, iată, pe parcursul celor patru decenii care s-au scurs nici nu știu când, s-a dovedit a împlini o profesiune de credință“, se confesează autorul în postfață. În acest recent volum poetul surprinde, în cuvinte și desene, atmosfera specială a unui ținut intrat în zodia lentorii. Spațiul de locuit, și aici depistăm modul fericit în care arhitectul – poet sau poetul – arhitect înțelege încăperea, întreaga plajă de sensuri pe care această dublă postură le descoperă cititorului, spațiul de locuit este un sâmbure de metafore care, precum fluturii abia ieșiți din crisalidă, stau cu aripile strânse, pline de promisiuni. Un crepuscul devine poezia lui Constantin Abăluță, o zonă de frontieră între lumină și întuneric. Refuzând clar-obscurul, delimitările tăioase, poetul creează acest spațiu al posibilităților, un cuib a ceea a fost și a ceea ce ar putea fi. Obiectele, lucrurile, nu sunt doar ceea ce se știe, ci sparg definițiile prozaice. Ele devin elemente însuflețite de amintire, de emoție, cu un rol, chiar dacă supus lentorii, în lumea încăperii în care Eul poetic își duce existența discretă. Ideea de natură moartă e reinterpretată de Constantin Abăluță și accesează un nivel postmodern. Între încăpere, obiecte și ființa umană există o simbioză. Cine pe cine folosește, cine de cine se folosește? Cine este proprietarul sau stăpânul? Poetul ne demonstrează că nu sub influența unui astfel de raport de forțe se desfășoară viața în mica lume din spatele ușii. Există o viață a lucrurilor, înainte de lacrimile acestora, pare să ne sugereze poetul….
Lucrurile oamenilor este un titlu prin care poetul se definește ca fiind un om între oameni. Lucrurile, așa cum le descoperă poezia, sunt lucrurile poetului. Ceea ce Abăluță realizează în paginile volumului este o instalație, dar una realizată din idei și cuvinte. Dacă la Margritte reprezentată vizuală a unei pipe nu este o pipă, la Abăluță obiectul nu mai este obiect odată translatat în poezie. Și astfel, pășim în odăile poeziei descoperind becul imens, oglinda rotundă, o celestină azurie, bastonul și umbrela, sacoul oliv, scaunul care nu a mai fost niciodată făcut. „Lucrurile casei/ ferestre și uși/ gazde bune pentru masă/ scaune masă pat/ apoi veșmintele în care/ se arată în lume trupul omenesc/ (…)/ tot ce-au agonisit casa și trupul tău/ ferestre și uși/ pălării și sandale/ un baston de lemn/ și chiar această cămașă/ roasă/ ce nu te-ai fi gândit/ c-o să te chinuie/ cu atâta-ndemânare“.
Lumea obiectelor oamenilor, una a intimității, se află într-o delicată corespondență cu elemente ale lumii exterioare: strada, salcia, dudul, frunzele duse de vânt, norii, domnul Mișu sau doamna Clotilda.
Lucrurile doar par a fi imobile și opace. Ele au o existență devoalată de versurile lui Constantin Abăluță, o mișcare imprimată de „ritmul melcului“. În lumea mare, de dincolo de prag, lucrurile se mișcă după alte reguli, cu un alt ritm. Peste ele timpul apasă mai tare. Arborii reflectă cel mai fidel acest ireversibil proces. Drumurile în afara spațiului intim al locuinței devin expediții în spațiul exterior care trebuie stăpânit, spre deosebire de cel al obiectelor „domesticite“ de acasă. Uneori, un voiaj, o mare călătorie, captează mirajul depărtărilor, al zbuciumului și lentoarea senectuții în poeme precum Bastonul și marea, cu rezonanțe livrești și irizări de dulce-amară ironie: „(…)/ n-am văzut niciodată marea și-nainte să/ mor vreau să-i fiu măcar câteva ore/ adept fanatic/ cred că și bastonul meu dorește asta/ baston de lemn în zi cu soare/ ghidându-mi pașii pe nisip/ scufundându-se în apă întâi puțin/ apoi luat de-un val șiret și dus în larg/ lăsându-și stăpânul fără să-i pese/ plutind tot mai departe/ fără să știe unde/ scăpat pe totdeauna de tirania/ pașilor nevolnici/ și liber întâia oară/ în viața lui“.
Noul volum al lui Constantin Abăluță. Lucrurile oamenilor, este o „oglindă rotundă“, în care vremea lentorii se dezvăluie, apropiindu-se „cu iertătoare tandrețe“.