Ceea ce ne atrage mereu este necunoscutul operelor“, îi mărturisea Jean Starobinski profesorului Ion Pop în 1976, într-un interviu publicat în cartea Conștiințe critice (Editura Limes, 2021). Planificat ca un „modest omagiu“ adus Școlii de la Geneva, pe ai căror corifei criticul român i-a cunoscut personal, i-a admirat și tradus, volumul se configurează, treptat, într-o rețea ce propagă semnificații multiple. O cartografie în mai multe cerneluri (comentarii și interviuri, comunicări) reface traseul curentului care, plecat din La Nouvelle Critique, romantismul și filosofia germană, a dispersat, prin Marcel Raymond și prietenii săi, o deltă fenomenologică, tematistă, ale cărei efecte se resimt și astăzi. Lucrarea este străbătută de doi curenți metodologici opuși. Autorul dezvăluie temele și motivele comune, sesizează tușele fine, bachelardiene, proustiene, catalizează esența subtilă a unei grupări care, aparte semioticii sau structuralismului, propune identificarea criticului cu opera și cu subiectivitatea auctorială. Diferențele de opinie, considerațiile reciproce și reflexiile exegetice (Pierre Grotzer, Serge Doubrovski, Mircea Martin ș.a.), construiesc, într-un sens contrar, imaginea unității în diversitate a unei școli lipsite de platformă centralizatoare. Analiza minuțioasă a lucrărilor de referință, a eseisticii și corespondenței membrilor ei scoate la iveală o mulțime de accente private. În opoziție cu „formalistul“ Marcel Raymond sau cu Albert Béguin, partizanul „relației organice dintre formă și conținut“, Georges Poulet susține o critică a conștiinței, prin care prospectează adâncimile textuale și eul real, Cogito-ul responsabil pentru viziunea auctorială de ansamblu. Exercițiul lecturii îi ocazionează profesorului belgian spectacolul audierii vocilor scriiturii, în care am putea recunoaște, sub provizoratul clipei privilegiate, Cogito-ul de sugestie husserliană. Jean Starobinski propune o strategie mai echilibrată, pragmatică. Lipsită de ambiția metodei unice, interpretarea sa, totală, iscodește veridicul din mișcarea (relația) ochiului viu între etajele lecturii (Literatura. Textul și interpretul), din jocul interior-exterior (Vălul Poppeeii), parte-întreg, creație-biografie (lectura eseurilor lui Rousseau). Hermeneutica nu poate eluda nici intenționalitatea, nici istoricitatea operei care generează, ca la H.G. Gadamer sau la Paul Ricoeur, „fuziunea orizonturilor temporale“ în cupa „timpului sensului“. Etapei diltheyene-raymondiene a identificării cu scriitura, ar fi indicat să-i succeadă contextualizarea ei în grile diverse, cuprinderea în cercuri tot mai largi, care ar deschide-o pentru „o lume mai mare“.
Substanțiale, interviurile cărții circumstanțiază bio-bibliografic, anecdotic, cultural și istoric viziunile sintetizate în prealabil. Ele proiectează lumină în porțiuni umbrite (admirația lui Marcel Raymond pentru stilul lui Jules Michelet etc.), tatonează subiecte (relația avangardism-baroc, experiența interioară a timpului ), întregesc portrete, conferă galeriei consistență de grup. Realizate pe parcursul a douăzeci de ani (1976-1997), dialogurile cu reprezentanții Școlii precizează nucleul și reproduc evoluția unor concepții binecunoscute în epocă. Imaginea potrivită pare să fie, și de data aceasta, cea a eterogenității intercomunicante. Dacă Jean Rousset optează pentru o lectură în toate sensurile, abilitată să decodeze realitatea literară absconsă, Jean-Pierre Richard pare interesat, mai cu seamă, de „plăcerea lumii refabricate de text“. Adeziunea simpatetică la „valorile senzuale“ și panoramarea ideologică, poetică, psihanalitică, a textului contribuie, pentru criticul francez, la convertirea lui într-un „peisaj de hârtie“, ilustrativ pentru „peisajul interior“ al creatorului. De interes se dovedesc și considerațiile lui Jean Starobinski în privința textualismului, a relației melancolie-reflecție, memoriei culturale care „ne ajută să respirăm în prezent și să înfruntăm prezentul“ (Paris, 1990).„Aș fi vrut să compun o operă în același timp exactă (geometric exactă) și muzicală“, declara el, cinci ani mai târziu. Era expresia unui orgoliu al „totalității“ percepției, care, în pofida sofisticării instrumentarului, nu poate dizolva haloul operei literare și nu îi reduce seducția.