După cum se știe deja, toate previziunile sunt sortite eșecului, omenirea fiind un organism (dacă e, cumva…) imprevizibil. Nu voi da exemple în sprijinul acestei – să-i zicem – idei, pentru că ar fi prea de tot banale, doar le știe toată lumea. Și apoi, nu ni s-a tot fluturat pe la nas și nu ni s-a dat prin cap atâția ani, cu „viitorul luminos“ care ne aștepta la nu se știe ce colț și care, după cum iarăși toată lumea știe, n-a venit niciodată? Cu condiția ca proiectul – să-i zicem, totuși, așa – acesta să nu se fi referit cumva chiar la căderea regimului care ne ținea pe toți cei în viață atunci într-un etern și întunecos prezent, „viitorul luminos“ nefiind decât un înaintaș imediat al „luminiței de la capătul tunelului“, care, nici ea, nu se prea întrevede. Dar dacă acceptăm să ne gândim la ucroniile vremilor noastre, la Minunata lume nouă, la 1984 și la Fahrenheit 451, atunci da, putem să tot facem previziuni, una mai întunecoasă decât alta, conform vechii glume despre viitor în general, nu despre cel neapărat luminos, ba dimpotrivă: „viitorul e mic, negru și bate la ușă“. Dacă ne uităm la lumea care nu mai citește, atunci vom prevedea o lume desculturalizată, pragmatică până la uscăciune, străină de valorile de altădată. Nu știu dacă lumea asta va accepta chiar să ardă cărțile, furioasă, dar să le lase acolo unde sunt, să putrezească, mai mult ca sigur. Numai că, vedeți dumneavoastră, doamnelor și domnilor din „minunata lume nouă“, cărțile nu putrezesc prea ușor. Și mai e un lucru pe care ar trebui să-l alăturăm viziunilor noastre negre despre lumea de mâine, adică tot despre viitor. E natura care se dezlănțuie tot mai neașteptat contra noastră și care, probabil, o va face tot mai teribil în anii care se presupune că mai vin, dacă nu cumva centrala atomică de la Zaporijie nu va sări în aer, cu ruși, ucraineni, polonezi, români, englezi, americani, indieni, africani și alții cu tot. Și chiar dacă asta nu va sări în aer, are grijă cine are de obicei chestia asta să răspândească temperaturi de peste 45 de grade vara și deci secete distrugătoare pe partea de Pământ altădată roditor, valuri înalte și rechini pe plajele unde se mai distrează încă lumea contemporană nouă, grindină și inundații în același timp în alte părți și câte și mai câte pe care, încă, nici nu le bănuim, erupții mortale și distrugătoare de vulcani foști blânzi. Micile-mari schimbări au și început deja: se va semăna sorg în loc de grâu, că merge și ăsta pentru a face pâine din el, vom mânca greieri prăjiți pentru că, cică, au și ei ceea ce au cărnurile din prezent și așa mai departe. În paranteză fie spus, iar cade necazul pe bieții greieri, atât de prigoniți de furnicile vremurilor anterioare, ceea ce, la urma urmei, e normal în vremuri în care morala dominantă e cea a furnicii, fie ea și cu numai patru picioare. Dar, parcă, se spunea uneori că „ești ceea ce mănânci“, și totuși mă tem că aceia care vor mânca greieri nu vor adopta comportamentul lor, mai mult artistic decât pragmatic, infirmând, a câta oară, un adevăr de-a gata. Iată dar că viitorul, luminos sau nu, începe deja să se întrevadă și nu doar cu coada ochilor. Nu era, în urmă cu puține zeci de ani, o lozincă, mereu proclamată, conformă căreia „viitorul începe azi“? N-o fi începând azi, n-o fi începând mâine sau poimâine, dar nici prea departe a început să nu mai fie. Așadar, să nu punem doar în seama semenilor noștri tot ceea ce pare că urmează, căci se mai modifică și clima independent de relele pe care noi, firește, le răspândim cu o generozitate demnă de cauze mai bune asupra naturii și asupra noastră înșine, cu maximă iresponsabilitate. Și, sigur, în procesul acestor modificări nestăvilite și imense în vârtejul cărora pare că suntem prinși vrând-nevrând, chiar firea noastră, a oamenilor, se transformă și ea, dincolo de ceea ce se întâmplă și independent de evoluția/involuția naturală. Căci procesul e cu dus-întors, noi modificăm tot ce putem, dar și cele pe care le modificăm noi se întorc și ne mai transformă cât de cât, până la a nu ne mai recunoaște nici noi înșine în oglinzile în care, eventual, ne-am mai privi vreodată. Dar dacă ne uităm mai bine în jurul nostru, la noi, la ceilalți, la cele ce s-au întâmplat deja, am cam putea să schimbăm chiar noi lozinca de altădată, cu o formulă cu mult mai potrivită (mi se pare, nu e obligatoriu să vi se pară și domniilor voastre), și anume: viitorul începe ieri sau chiar alaltăieri sau va fi fost, ca trecutul din piesa lui O’Neill, alături de noi de multă vreme și noi nu ne vom fi dat seama.